Prima tabara

prima tabara

 

 

„Sa il trimit sau nu?”… „Oare nu e prea mic?”… „Nu a mai fost niciodata plecat atatea zile de langa noi… nu va face fata despartirii atata timp….” (sau poate, in realitate, eu nu voi face fata despartirii de el)…

Emotii, temeri… dileme si adesea concluzionam: „Lasa, poate anul viitor cand e mai mare, are mai multe abilitati pentru a se descurca mai bine….” Oare?.. Nu e copilul din noi insine cel temator care se exprima in cuvintele acestea? Nu el opreste cresterea copilului real, cel din afara, spunandu-i lui ca nu poate, din neacceptarea propriei neputinte, dificultatea de a se confrunta cu propriile emotii, durerea proprie a despartirii pe care o amana astfel?... Cel mai adesea asa este. Si, sigur nu ne este usor. Doar ca astfel le afectam si lor cresterea, si ei vor fi la randu-le adulti cu un copil interior inhibat si temator care la randul lui se va manifesta la greu in fata vicisitudinilor vietii… prin retragere, blocaj, evitare, negare sau revolta, asumare in necunoastere, etc…

COPIII: Sustinandu-le autonomia, sprijinindu-i in autocunoastere, ii ajutam sa creasca armonios.

 

E necesar uneori sa luam distanta fata de persoanele importante ori apropiate din viata noastra, avand ocazia sa le apreciem mai bine din cauza perspectivei diferite care se creeaza… Si aflam astfel lucruri noi despre ceea ce ne leaga, despre ceea ce traim, despre noi insine si despre ei. Avem ocazia sa ni se confirme credintele ori sa fie infirmate, ceea ce nu este rau nici asta, ajutandu-ne sa schimbam perspectiva, abordarea, sa imbunatatim ceva in comportamentul nostru.

 

In ceea ce ii priveste pe copiii nostri, lucrurile nu stau diferit. Indepartandu-se pentru o perioada, ii cunoastem mai bine, aflam multe despre ei- si orice am afla este doar constructiv, oferindu-ne posibilitatea sa luam masuri, sa intervenim ghidandu-i mai bine si adecvat in viitor….

Ei, la randul lor, au ocazia de a se cunoaste in mod diferit de momentele cand sunt in spatiul sigur, protejat si lasandu-se pe seama celor mari. Relatia noastra se aseaza pe noi pozitii, adecvate unui alt nivel de functionare, unul care implica un pas in plus spre autonomie, responzabilitate, autoconducere, asumare, implicare. Toate se obtin uneori cu greu, cu eforturi mari din partea celor mici, eforturi de care avem tendinta sa ii tinem departe dintr-un soi de protectie ce se poate arata, in timp cel putin, nefunctionala. Rezistand acestei tendinte si sustinandu-i cand trec prin greu, fara a le prelua greul ci a le incuraja resursele de a-i face face, a-i sustine in efortul lor, a le oferi idei despre solutii si cai de rezolvare a situatiilor dificile pe care le intalnesc, insa nu a le rezolva in locul lor, conduce la rezultate mai utile dezvoltarii lor, deoarece cladesc personalitatea si modeleaza caracterul.

„Vino sa ma iei!” „E prea mult, nu mai merg niciodata in tabara!” „Mi-e dor de tine…. Vreau acasa!”

 

Momente apasatoare ne incearca sufletele cand lacrimi grele ce le ineaca cuvintele se rostogolesc pe obrajorii mici in exprimarea neputintei, incercarilor de a depasi obstacole resimtite si ca si noi, adesea, in alte circumstante, si ei simt ca se poticnesc si atunci ne cer ajutorul disperati. …Si sufletele noastre de parinti buni si iubitori, protectivi si grijulii sunt asaltate de emotii puternice si se zbat atunci dorind sa ia durerea, sa ii scuteasca de suferinta … Dar adevarul este ca o astfel de suferinta ii formeaza. E suferinta cresterii si maturizarii de care uitam si noi sub influenta emotiilor care ne invadeaza mintea si ne dicteaza comportamentul.

 

Si ceea ce este sanatos sa facem in astfel de momente ar fi sa le incurajam exprimarea, sa le sustinem emotiile, sa le intelegem disperarea in care poate traiesc si sa le aratam cum sa faca fata sau ca pot sa faca fata… Este ceea ce au nevoie in fapt… Durerea e traita diferit daca ii intelegem sursa si are un rost, inalta si purifica, dezvolta si maturizeaza. Nu trebuie inlaturata cu orice pret si neaparat intotdeauna. Doar fricile noastre interioare, vulnerabilitatile create din dureri neprelucrate, neintelese, traume ale propriului copil interior, pe care nu le-am depasit, ne indeamna sa o evitam si sa ne comportam astfel si cu durerea lor.

 

Insa pentru a avea comportamente de sustinere si sprijin in fata durerii lor manifestate, trebuie sa fim mai intai noi capabili de a ne controla emotiile, a le intelege si accepta, si de a le tolera sub influenta gandirii mature si echilibrate. Abia atunci vom fi un sprijin real micutului speriat, transmitandu-i calm si echilibru.

 

Repere:


- Cand ii este greu nu ii lua greul, sustine-l sa il depaseasca singur,


- Cand nu are incredere in el, aminteste-i alte situatii concrete in care s-a descurcat bine sigur,


- Cand plange, ajuta-l sa se simta in siguranta plangand, in felul acesta isi va descarca emotiile care nu ii vor mai parazita comportamentul si va putea gasi solutii singur mult mai usor,


- Arata-i compasiune fata de trairile pe care le exprima,


- Nu ezita sa ii transmiti dragostea ta indiferent ce spune sau face cand ii este greu, ajutandu-l sa vada ca vorbele si faptele lui sunt influentate de dificultatea obstacolului iar in absenta acestuia, el este copilul bun pe care il cunosti,


- Apreciaza-i toate reusitele si nu ezita sa il lauzi pentru curajul dovedit, indicandu-i comportamente la care faci referire,


- Aminteste-i de momentele voastre speciale, cu multe amanunte, ele sunt sursa de linistire cand teama, furia, nemultumirea ca nu face fata il coplesesc. In felul acesta ii comuti atentia pe alta categorie de emotii si trairi (cu conditia sa fie reale, traite in diferite situatii din trecut).

 

Creeaza permanent momente speciale cu copilul tau, ele sunt resurse si surse de a face fata dificultatilor cu care se va confrunta.

 

 

Minciuna la cei mici si mari…

Minciuna la cei mici si mari

 

Minciuna la cei mici si mari…

 

Din punct de vedere psihologic minciuna este un simptom al faptului ca ceva nu merge bine pentru copil. La varste mici poate fi vorba despre un amestec al fanteziei cu realitatea, dar o data cu inaintarea in varsta, cu cresterea ponderii principiului realitatii in viata lui, minciuna devine mai degraba un tip de comportament decat o fantezie. Astfel, la inceput este un efect al necunoasterii realitatii iar cu timpul devine o fuga de realitate. Situatia din urma este una care trebuie sa ne atraga atentia si preocuparea pentru a-i intelege sensul si nevoia.

 

Copiii mint deoarece se tem sa ia o anumita pozitie in ceea ce-i priveste sau sa se confrunte cu realitatea asa cum este ea. Ei cad adesea prada fricii, indoielii, proastei pareri de sine sau sentimentelor de vinovatie. Nefiind capabili sa faca fata lumii reale in mod adecvat, apeleaza la acest tip de comportamente de aparare, actionand contrar felului in care simt cu adevarat….

 

Accentul aici cade asupra noastra, a adultilor din preajma lor – identificand cauzele minciunii prin cunoasterea copilului, trebuie sa luam masuri pentru eliminarea acestora. Schimbarea comportamentului nostru in prinicipal in relatia cu copilul va determina dezvoltarea capacitatii lui de adecvare la realitate si, ca efect, de a se comporta in acord cu ceea ce simte.

 

Cum stau lucrurile cu minciuna in cazul adultilor? Cat din explicatii cu privire la sensul miciunii se potrivesc si pentru cei mari: frica, indoiala, stima de sine scazuta, sentimente de inadecvare si vinovatie… incapacitatea de a face fata lumii reale in mod adecvat dezvoltand acest comportament de aparare, actionand astfel contrar a ceea ce simt si ii motiveaza… ?

 

In proportie de 100% se potrivesc, doar ca in cazul adultilor ar trebui sa compenseze capacitatea dezvoltata, de a face fata realitatii, asumarea si trairea consecintelor in beneficiul acordului intre ceea ce simti si ceea ce faci. Aceasta inseamna maturitate: asumarea responsabilitatii, trairea efectelor, dar, psihologic vorbind, cel mai important este acordul intre componentele vietii noastre: emotii- ganduri- comportament. Un dezacord perpetuu conduce la o scindare greu de dus timp indelungat, cu efecte asupra personalitatii si vizibile nu doar in plan comportamental dar si al sanatatii, insotit adesea de anxietate, depresie, oscilatii emotionale ce pot creste pana la intensitatea unor afectiuni ce necesita psihoterapie sau chiar medicatie. Pana acolo se poate ajunge prin neformarea, nedezvoltarea adecvata si solida a caracterului, caci el este responsabilul acestor situatii.

 

De aceea trebuie sa incepem constructia adecvata a caracterului in copilarie iar ca adulti sa ne modelam permanent, voluntar, constient, luptand sa imbunatatim ceea ce s-a format deja.

 

Pentru sanatate si stare de bine, a noastra si a celor pe care ii formam!

 

 

Formarea identitatii de sine

formarea identitatii de sine

 

 

Dezvoltarea sanatoasa si neintrerupta a simturilor, corpului, emotiilor si intelectului unui copil constituie temelia identitatii de sine. O identitate de sine puternica face posibil un contact bun cu mediul inconjurator si cu oamenii din acel mediu... Modul in care ne folosim functiile de contact ne arata cat de puternici sau slabi ne simtim...

 

Copiii descopera curand ca viata nu este perfecta, ca traim intr-o lume haotica, o lume a contradictiilor si a dihotomiei... ei invata sa faca fata si sa le compenseze... se protejeaza intr-un anumit fel. Unii se retrag pentru a nu fi raniti. Altii evoca fantezii ca sa se distreze si sa-si faca viata mai usoara, mai usor de trait. Unii se joaca-muncesc-invata (intrucat toate sunt legate) ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, inchizandu-se fata de tot ceea ce este dureros. Altii se protejeaza socand intr-un fel anume; acesti copii obtin cea mai mare atentie, lucru ce tinde adesea sa intareasca acel comportament pe care adultii il detesta.

 

Copiii fac ce pot pentru a se descurca, pentru a supravietui. Copiii au tendinta naturala de a creste. In fata lipsurilor sau a intreruperilor functionarii lor natural, ei isi vor alege un anumit comportament ce pare sa le serveasca pentru a se descurca. Ei pot actiona intr-un mod agresiv, ostil, manios, hiperactiv. Pot sa se retraga intr-o lume pe care si-o plasmuiesc singuri. Pot sa vorbeasca putin de tot sau chiar deloc. Pot sa dezvolte o teama de orice sau de un lucru particular care le afecteaza propria viata si pe cea a tuturor celor care le sunt apropiati in vreun fel. Pot deveni exceptionali, exagerat de “buni si agreabili”. Pot sa se agate de adultii din viata lor intr-un mod nesuferit. Pot sa faca in pat, sa aiba alergie, astm, ticuri, dureri de stomac, de cap, accidente. Copilul nu cunoaste nici o limita in a incerca sa isi satisfaca nevoile. Pe masura ce devine adolescent, aceste comportamente pot fi exagerate, pot fi schimbate cu unele noi cum ar fi seductie si promiscuitate, consum excesiv de alcool si alte droguri. In spatele acestor incercari de a face fata realitatii, se afla intotdeauna nevoi nesatisfacute ce au ca rezultat o pierdere a identitatii de sine…

 

De aceea, adesea este nevoie sa ne intoarcem si sa ne reamintim, sa recastigam, sa reinoim si sa intarim un lucru avut odata in trecut, uneori foarte devreme in viata, si care s-a “pierdut”.

 

Pe masura ce simturile se trezesc, pe masura ce incepe sa-si cunoasca corpul, o persoana poate recunoaste, accepta si exprima emotiile si sentimentele pe care le-a pierdut.


Ea invata sa faca alegeri, sa-si exprime verbal dorintele, nevoile, gandurile si ideile. Pe masura ce aceasta persoana invata cine este si accepta ca este diferita, va intra in contact si va dezvolta, repara, vindeca, construi identitatea de sine indiferent ca are 3 sau 83 de ani.

 

 

 

Dr. Violet Oaklander – Ferestre catre copiii nostri

 

Imbratisarea

Imbratisarea

 

Imbratisarea: atat de putin si totusi atat de mult…

 

Imbratisarea reprezinta cel mai simplu gest uman sursa de fericire, implinire personala si sanatate.

 

Orice imbratisare activeaza simtul tactil, primul simt care ne furnizeaza cele mai multe informatii atunci cand ne nastem, motiv pentru care acest simt este considerat ca fiind generatorul sentimentului de apartenenta, de afectivitate.

 

Imbratisarea transfera energia emotionala, activand sentimente de confort, acceptare, siguranta, incredere, iubire.

 

Imbratisarea este o cale de comunicare prin care se transmit aspecte pe care cuvintele nu le pot face.

 

Imbratisarea este mai aproape de suflet decat cuvintele care trec prin filtrul cognitiv si pot fi distorsionate, de aceea imbratisarea cere dar si presupune un contact real si nedistorsionat cu emotiile.

 

Intr-o imbratisare nu poti simti ca dai si nu primesti.

 

Imbratisarea activeaza, creste, transforma, purifica si innobileaza fiinta umana, apropie, unifica si separa, vindeca si energizeaza.

 

Oferiti-o copiilor, fara retinere si chiar fara cuvinte!

 

 

Calculatorul: prieten sau dusman

calculatorul prieten sau dusman

 

Dependenţa de calculator – un termen relativ nou, care, iată, se aplică inclusiv copiilor. Ce ȋnseamnă dependenţa de calculator şi cum se manifestă ea?

 

Dependenţa se referă la un comportament care se manifestă în mod exagerat şi care nu se mai justifică fie deoarece scopul pentru care era iniţiat a fost atins, fie pentru că nu mai este necesar. El este realizat în detrimentul altor comportamente, care ajung să fie neglijate, punând uneori în pericol adaptarea. Astfel, în cazul calculatorului, comportamentul este jocul pe calculator, acesarea diferitelor site-uri (în special de socializare) sau folosirea diferitelor programe, el devenind exagerat şi diferit de scopul lui iniţial. Ca exemplu, dacă vorbim despre folosirea calculatorului, aceasta ajunge să fie utilizat în detrimentul altor activităţi, prea mult şi neglijând obligaţiile zilnice până la a avea repercusiuni asupra rezultatelor şcolare, de ex, sau neglijarea hrănirii adecvate sau afectarea perioadei deodihna obişnuită şi necesară pentru o bună functioanre.

În plus acest comportament (dependent) creează o legătură puternică şi greu de rupt intre cel care realizează comportamentul şi mijlocul prin care acesta se realizează, adică, în acest caz între copil, adolescent, adult şi calculator. Gravitatea sau intensitatea dependenței este dată de reacţia pe care o are persoana la oprirea comportamentului. În cazul copiilor, atunci când se încearcă stoparea comportamentului, reducerea lui sau adecvarea la necesităţi poate apărea opoziţie, refuz de a da curs cererii adultului, agresivitate, crize de furie, accese de plâns cu dificultăţi de liniştire. Reacţia copilului depinde şi de vârsta sa, evident.

Ceea ce trebuie să înţelegem noi adulţii este că, o dată instalată dependenta, înţelegerea de către copil a raţiunii pentru care este oprit nu e suficientă pentru a stopa comportamentul. Este o nevoie iminentă de a fi în faţa calculatorului, care ajunge să îi ofere o stare de bine, liniştire şi plăcere. Este rolul părinţilor şi al adulţilor să îl obişnuiască a se adapta realităţii, învăţând amânarea plăcerii, adecvarea acesteia sau direcţionarea ei spre ceea ce este constructiv pentru personalitatea sa.

 

Calculatorul – prieten sau duşman? Din ce ȋn ce mai mulţi profesori cer realizarea unor teme pe calculator, copiii fiind nevoiţi să folosească şi surse de informaţie on line. Ȋn paralel, apar din ce ȋn ce mai multe jocuri violente, cu multă agresivitate şi care sunt jucate de copii? Ba chiar există părinţi care ȋşi “liniştesc” copiii de 2-3 ani dându-le tableta ca să se joace. Prin urmare, când devine calculatorul aliat şi când ne este inamic?

 

Calculatorul, în zilele noastre este o necesitate. Avem nevoie de acest mijloc pentru a ne adapta, a fi eficienţi, a fi în acord cu ritmul vieţii şi, evident, pentru a progresa. Dar, ca orice instrument util, el poate deveni şi o piedică, dacă este folosit excesiv sau în detrimentul altor instrumente. Atunci când copiii mici primesc tableta sau telefonul să se joace şi acestea reuşesc să îi capteze şi să îi ţină concetrați şi implicați, înseamnă că aceste roluri ale tabletei şi telefonului trebuie preluate de părinte. Copilul trebuie să înveţe să fie implicat şi concentrat, dar nu doar cu ajutorul unui instrument tehnic. Dacă, de exemplu, calculatorul, telefonul, tableta sunt folosite ocazional şi printre alte modalităţi de joc şi liniştire, ele nu îşi vor dezvolta rolul predominant de liniştire, pentru că cel mic învaţa să obţină aceleaşi beneficii şi altfel. Dacă însă este unică, cea mai la îndemână şi des folosită metoda de a-l linişti sau ţine ocupat, există riscul să devină o “necesitate ”, creându-se astfel dependență.

În privinţa jocurilor violente, ca şi desenele animate sau alte programe de la televizor, consider că este datoria părinţilor să controleze accesul şi participarea la ele. Ei trebuie să selecteze ceea ce vizionează copiii, în fuctie de vârsta pe care o au, de nivelul de dezvoltare. Oricum, aceste activităţi – joc pe calculator, privit la televizor - trebuie echilibrate, de asemenea, cu alte activităţi, pentru o bună sănătate psihică a copilului.

Agresivitatea este o pulsiune interioara specifica fiintelor vii, oamenii ca si animalele o au, scopul ei natural fiind adaptarea si supravieturea. Felul in care este exteriorizata, exprimata si capacitatea de a o controla depind de mediu si, in cazul omului, de educatie si societate iar prima forma de educatie primara se realizeaza in familie. La ea se adauga scoala iar cele doua influente (familia si scoala), daca s-ar sustine si ajuta reciproc ar fi in avantajul sanatatii copiilor. Intelegand aceste aspecte, naturaletea agresivitatii ca pulsiune, ceea ce avem de facut este sa o canalizam spre o exprimare adecvata si adaptata, altfel ea se va exprima oricum, insa nu neaparat in folosului celui care o manifesta sau a celor din jur.

Eliminarea totală a vizionării unor programe în care agresivitatea este exprimată prin violenţă nu va fi posibilă, însă, dacă vom media formarea şi învăţarea unor valori şi principii, pornind de la diferenţele dintre bine şi rău, corect şi incorect, permis şi nepermis, precum şi înţelegerea consecinţelor faptelor oricare ar fi ele, atunci efectele negative ale contactului vizual cu agresiviattea în filme, programe sau jocuri sunt evitate. Mai mult, copilul va avea şi o imagine despre ceea ce îl învaţă părintele. Evident nu susţin că trebuie încurajat şi lăsat liber să vadă orice, controlul parental dar şi însoţirea şi ghidarea înţelegerii adecvate a mesajelor şi imaginilor este ceea ce trebuie să ne preocupe. Prin urmare, totul cu măsură şi control, atenţia din partea părinţilor şi cunoaşterea copilului fiind ingrediente absolut necesare.

 

Cum identifici jocurile/programele periculoase pentru copilul tău?

 

Programele periculoase sunt acelea care depăşesc nivelul de dezvoltare a copilului, de înţelegere şi procesare a mesajelor pe care acestea le transmit. Cunoscându-ne copilul, nevoile sale, particularităţile de dezvoltare, vom şti care sunt acele programe care nu i se potrivesc.

 

Care sunt efectele dependenţei/urmările de calculator?

 

Folosirea excesivă a calculatorului, în detrimentul altor activităţi specifice vârstei şi nevoilor va conduce la nedezvolatrea sau inhibarea unor abilităţi de relaţionare şi comunicare, retragere socială, ca urmare a inadecvării resimtite atunci când copilul va fi pus în situatia de a relaţiona. Şi, ca rezultat prefer să se retragă si să evite contactul cu ceilalţi, orientându-se spre ceeace îl conforteaza (în acest caz calculatorul). Alte efecte sunt creşterea ostilităţii şi agresivităţi în situaţia opririi comportamentului, scăderea capacităţii de control emoţional, ca urmare pot apărea izbucniri nervoase, crize de plâns sau protest. Apare o scădere a autorităţii parentale şi o îndepărtare emoţională a copilului de părinţi, ca şi de alte persoane.

Lumea virtuală creată pe calculator, prin intremediul jocurilor (http://dupaureche.ro/bogdan-e-gamer/), îndepărtează copiii de lumea reală. Interacţionând cu diverse persoanje imaginare, ceea ce iniţial este constructiv, dezvoltând imaginația şi creativitatea şi oferind modele de identificare pentru adolescenţii în formare ca identitate, conduce în cele din urmă, prin exces, la pericolul confundării imaginarului cu realul şi dificultăţii de a le diferenţia în mod adaptativ.

 

Ȋn multe studii de specialitate, calculatorul este privit ca un drog. Este dependenţa de calculator o boală psihică? Avem vreo statistică ce vizează România şi numărul cazurilor de copii care ajung să sufere din cauza dependenţei de calculator?

 

Un studiu realizat de Internet World Stats 2009 referitor la numărul total de utilizatori de internet arată că România se afla pe locul 10 în clasamentul ţărilor din Europa cu un număr de 7,4 milioane de utilizatori, cu o proporţie la nivelul populaţiei de 33,4%. Din sondajul realizat pe site-ul bumerang.ro, citat de revista "Psihologia azi", jumătate dintre utilizatorii de Internet petrec pe net peste 3 ore pe zi. Conform studiului realizat de Pricewaterhouse Coopers, citat de aceeaşi revistă, rata creşterii numărului de utilizatori de Internet din România este de un milion pe an. În România există peste 4 milioane de utilizatori de Internet. Poate că procentele, cifrele nu sunt relevante în sine. În spatele lor se ascunde însă semnalul de alarmă tras de specialişt. Aceştia spun că "persoanele care se joacă pe Internet au şanse mai mari să devină dependenţi decât au, spre exemplu, jucătorii de poker la aparate sau cei care joacă la loterie”.

Anumite studii relevă riscul dezvoltării obezităţii la copiii care folosesc excesiv calculatorul, deşi studiile în acest sens sunt puţine şi ambigue. Acestea, în schimb, au evidenţiat faptul că privitul excesiv la TV (peste 5h/zi sau mai mult) este o cauză a obezităţii. American Academy of Pediatrics (http://www.la-psiholog.ro/info/dependenta-de-calculator ) avertizează părinţii să limiteze timpul petrecut de copii în faţa ecranului şi să le sublinieze activităţile importante ca sportul.

Alte studii relevă faptul că utilizarea îndelungată duce la disconfort/tensiune la nivelul muşchilor spatelui, poziţii vicioase ale coloanei vertebrale (scolioze, cifoze). Favorizează apariţia crizelor epileptice (epilepsia fotosenzitivă este determinată de “licăririle frecvente” sau imaginile rapide luminoase), determină tulburări hipnice: reducerea duratei de somn, coşmaruri.

S-a pus problemea introducerii “adicţiei de Internet ” în ultimul manual de Diagnostic a Sănătăţii Mentale, respectiv DSM 5. Revista americană Psychiatry a US National Library of Medicine
National Institutes of Health a publicat un studiu care încerca să releve particularităţile acestei afecţiuni, pe care ar introduce-o într-un manual de diagnostic psihiatric. Momentan, nu este clar dacă dependența de internet reprezintă cel mai frecvent o manifestare a unui sindrom diferit sau, în realitate, este ea însăşi o entitate distinctă.

Apariţia frecvenţă a dependenţei de internet, alături de alte problematici comorbide, ridică întrebări complexe de cauzalitate. Totuşi, tot mai multe cercetări arată ca unele persoane cu dependenţă de calculator sunt într-un risc crescut şi necesită atenţie şi tratament de specialitate.

 

Ce ar trebui să ştie părinţii pentru a preveni instalarea acestei stări sau, dacă au picat, ȋn capcana calculatorului, cum pot să ȋşi ajute copiii să iasă din ea?

 

Cred că principiul măsurii ar trebui să ne ghideze în tot ceea ce înseamnă educaţia copilului. A-i da copilului acces la orice este sănătos, în limite potrivite vârstei şi capacităţii lui de a înţelege şi gestiona ceea ce i se oferă, deoarece, deşi cu efecte potrivite şi pozitive dacă e utilizat cu măsură, calculatorul, tableta prin jocurile lor, muzică sau alte «atracţii» pentru cel mic, pot deveni uşor nocive. Ne atrag efectele imediate, cum ar fi liniştirea, şi uităm de efectele secundare, care se instalează încet şi sunt negative pe termen lung. Cel mai adesea, părinții realizează greșeala făcută când este deja târziu. O altă recomandare este să fie atenţi la copiii lor, la comportamentul şi beneficiile pe care le obţin din acesta, deoarece consider că cel mai bun ajutor este prevenţia. Iar atunci când observă că au tendinţa să stea mai mult decât e necesar şi în detrimentul altor activităţi, să intervină din timp, dar să meargă spre un specialist în cazul în care se instalează unul sau mai multe din efectele prezentate ca nocive mai sus.

 

 

http://dupaureche.ro/calculatorul-prieten-sau-dusman-pentru-copiii-nostri/

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210