Minciuna la cei mici si mari…

Minciuna la cei mici si mari

 

Minciuna la cei mici si mari…

 

Din punct de vedere psihologic minciuna este un simptom al faptului ca ceva nu merge bine pentru copil. La varste mici poate fi vorba despre un amestec al fanteziei cu realitatea, dar o data cu inaintarea in varsta, cu cresterea ponderii principiului realitatii in viata lui, minciuna devine mai degraba un tip de comportament decat o fantezie. Astfel, la inceput este un efect al necunoasterii realitatii iar cu timpul devine o fuga de realitate. Situatia din urma este una care trebuie sa ne atraga atentia si preocuparea pentru a-i intelege sensul si nevoia.

 

Copiii mint deoarece se tem sa ia o anumita pozitie in ceea ce-i priveste sau sa se confrunte cu realitatea asa cum este ea. Ei cad adesea prada fricii, indoielii, proastei pareri de sine sau sentimentelor de vinovatie. Nefiind capabili sa faca fata lumii reale in mod adecvat, apeleaza la acest tip de comportamente de aparare, actionand contrar felului in care simt cu adevarat….

 

Accentul aici cade asupra noastra, a adultilor din preajma lor – identificand cauzele minciunii prin cunoasterea copilului, trebuie sa luam masuri pentru eliminarea acestora. Schimbarea comportamentului nostru in prinicipal in relatia cu copilul va determina dezvoltarea capacitatii lui de adecvare la realitate si, ca efect, de a se comporta in acord cu ceea ce simte.

 

Cum stau lucrurile cu minciuna in cazul adultilor? Cat din explicatii cu privire la sensul miciunii se potrivesc si pentru cei mari: frica, indoiala, stima de sine scazuta, sentimente de inadecvare si vinovatie… incapacitatea de a face fata lumii reale in mod adecvat dezvoltand acest comportament de aparare, actionand astfel contrar a ceea ce simt si ii motiveaza… ?

 

In proportie de 100% se potrivesc, doar ca in cazul adultilor ar trebui sa compenseze capacitatea dezvoltata, de a face fata realitatii, asumarea si trairea consecintelor in beneficiul acordului intre ceea ce simti si ceea ce faci. Aceasta inseamna maturitate: asumarea responsabilitatii, trairea efectelor, dar, psihologic vorbind, cel mai important este acordul intre componentele vietii noastre: emotii- ganduri- comportament. Un dezacord perpetuu conduce la o scindare greu de dus timp indelungat, cu efecte asupra personalitatii si vizibile nu doar in plan comportamental dar si al sanatatii, insotit adesea de anxietate, depresie, oscilatii emotionale ce pot creste pana la intensitatea unor afectiuni ce necesita psihoterapie sau chiar medicatie. Pana acolo se poate ajunge prin neformarea, nedezvoltarea adecvata si solida a caracterului, caci el este responsabilul acestor situatii.

 

De aceea trebuie sa incepem constructia adecvata a caracterului in copilarie iar ca adulti sa ne modelam permanent, voluntar, constient, luptand sa imbunatatim ceea ce s-a format deja.

 

Pentru sanatate si stare de bine, a noastra si a celor pe care ii formam!

 

 

Imbratisarea

Imbratisarea

 

Imbratisarea: atat de putin si totusi atat de mult…

 

Imbratisarea reprezinta cel mai simplu gest uman sursa de fericire, implinire personala si sanatate.

 

Orice imbratisare activeaza simtul tactil, primul simt care ne furnizeaza cele mai multe informatii atunci cand ne nastem, motiv pentru care acest simt este considerat ca fiind generatorul sentimentului de apartenenta, de afectivitate.

 

Imbratisarea transfera energia emotionala, activand sentimente de confort, acceptare, siguranta, incredere, iubire.

 

Imbratisarea este o cale de comunicare prin care se transmit aspecte pe care cuvintele nu le pot face.

 

Imbratisarea este mai aproape de suflet decat cuvintele care trec prin filtrul cognitiv si pot fi distorsionate, de aceea imbratisarea cere dar si presupune un contact real si nedistorsionat cu emotiile.

 

Intr-o imbratisare nu poti simti ca dai si nu primesti.

 

Imbratisarea activeaza, creste, transforma, purifica si innobileaza fiinta umana, apropie, unifica si separa, vindeca si energizeaza.

 

Oferiti-o copiilor, fara retinere si chiar fara cuvinte!

 

 

Calculatorul: prieten sau dusman

calculatorul prieten sau dusman

 

Dependenţa de calculator – un termen relativ nou, care, iată, se aplică inclusiv copiilor. Ce ȋnseamnă dependenţa de calculator şi cum se manifestă ea?

 

Dependenţa se referă la un comportament care se manifestă în mod exagerat şi care nu se mai justifică fie deoarece scopul pentru care era iniţiat a fost atins, fie pentru că nu mai este necesar. El este realizat în detrimentul altor comportamente, care ajung să fie neglijate, punând uneori în pericol adaptarea. Astfel, în cazul calculatorului, comportamentul este jocul pe calculator, acesarea diferitelor site-uri (în special de socializare) sau folosirea diferitelor programe, el devenind exagerat şi diferit de scopul lui iniţial. Ca exemplu, dacă vorbim despre folosirea calculatorului, aceasta ajunge să fie utilizat în detrimentul altor activităţi, prea mult şi neglijând obligaţiile zilnice până la a avea repercusiuni asupra rezultatelor şcolare, de ex, sau neglijarea hrănirii adecvate sau afectarea perioadei deodihna obişnuită şi necesară pentru o bună functioanre.

În plus acest comportament (dependent) creează o legătură puternică şi greu de rupt intre cel care realizează comportamentul şi mijlocul prin care acesta se realizează, adică, în acest caz între copil, adolescent, adult şi calculator. Gravitatea sau intensitatea dependenței este dată de reacţia pe care o are persoana la oprirea comportamentului. În cazul copiilor, atunci când se încearcă stoparea comportamentului, reducerea lui sau adecvarea la necesităţi poate apărea opoziţie, refuz de a da curs cererii adultului, agresivitate, crize de furie, accese de plâns cu dificultăţi de liniştire. Reacţia copilului depinde şi de vârsta sa, evident.

Ceea ce trebuie să înţelegem noi adulţii este că, o dată instalată dependenta, înţelegerea de către copil a raţiunii pentru care este oprit nu e suficientă pentru a stopa comportamentul. Este o nevoie iminentă de a fi în faţa calculatorului, care ajunge să îi ofere o stare de bine, liniştire şi plăcere. Este rolul părinţilor şi al adulţilor să îl obişnuiască a se adapta realităţii, învăţând amânarea plăcerii, adecvarea acesteia sau direcţionarea ei spre ceea ce este constructiv pentru personalitatea sa.

 

Calculatorul – prieten sau duşman? Din ce ȋn ce mai mulţi profesori cer realizarea unor teme pe calculator, copiii fiind nevoiţi să folosească şi surse de informaţie on line. Ȋn paralel, apar din ce ȋn ce mai multe jocuri violente, cu multă agresivitate şi care sunt jucate de copii? Ba chiar există părinţi care ȋşi “liniştesc” copiii de 2-3 ani dându-le tableta ca să se joace. Prin urmare, când devine calculatorul aliat şi când ne este inamic?

 

Calculatorul, în zilele noastre este o necesitate. Avem nevoie de acest mijloc pentru a ne adapta, a fi eficienţi, a fi în acord cu ritmul vieţii şi, evident, pentru a progresa. Dar, ca orice instrument util, el poate deveni şi o piedică, dacă este folosit excesiv sau în detrimentul altor instrumente. Atunci când copiii mici primesc tableta sau telefonul să se joace şi acestea reuşesc să îi capteze şi să îi ţină concetrați şi implicați, înseamnă că aceste roluri ale tabletei şi telefonului trebuie preluate de părinte. Copilul trebuie să înveţe să fie implicat şi concentrat, dar nu doar cu ajutorul unui instrument tehnic. Dacă, de exemplu, calculatorul, telefonul, tableta sunt folosite ocazional şi printre alte modalităţi de joc şi liniştire, ele nu îşi vor dezvolta rolul predominant de liniştire, pentru că cel mic învaţa să obţină aceleaşi beneficii şi altfel. Dacă însă este unică, cea mai la îndemână şi des folosită metoda de a-l linişti sau ţine ocupat, există riscul să devină o “necesitate ”, creându-se astfel dependență.

În privinţa jocurilor violente, ca şi desenele animate sau alte programe de la televizor, consider că este datoria părinţilor să controleze accesul şi participarea la ele. Ei trebuie să selecteze ceea ce vizionează copiii, în fuctie de vârsta pe care o au, de nivelul de dezvoltare. Oricum, aceste activităţi – joc pe calculator, privit la televizor - trebuie echilibrate, de asemenea, cu alte activităţi, pentru o bună sănătate psihică a copilului.

Agresivitatea este o pulsiune interioara specifica fiintelor vii, oamenii ca si animalele o au, scopul ei natural fiind adaptarea si supravieturea. Felul in care este exteriorizata, exprimata si capacitatea de a o controla depind de mediu si, in cazul omului, de educatie si societate iar prima forma de educatie primara se realizeaza in familie. La ea se adauga scoala iar cele doua influente (familia si scoala), daca s-ar sustine si ajuta reciproc ar fi in avantajul sanatatii copiilor. Intelegand aceste aspecte, naturaletea agresivitatii ca pulsiune, ceea ce avem de facut este sa o canalizam spre o exprimare adecvata si adaptata, altfel ea se va exprima oricum, insa nu neaparat in folosului celui care o manifesta sau a celor din jur.

Eliminarea totală a vizionării unor programe în care agresivitatea este exprimată prin violenţă nu va fi posibilă, însă, dacă vom media formarea şi învăţarea unor valori şi principii, pornind de la diferenţele dintre bine şi rău, corect şi incorect, permis şi nepermis, precum şi înţelegerea consecinţelor faptelor oricare ar fi ele, atunci efectele negative ale contactului vizual cu agresiviattea în filme, programe sau jocuri sunt evitate. Mai mult, copilul va avea şi o imagine despre ceea ce îl învaţă părintele. Evident nu susţin că trebuie încurajat şi lăsat liber să vadă orice, controlul parental dar şi însoţirea şi ghidarea înţelegerii adecvate a mesajelor şi imaginilor este ceea ce trebuie să ne preocupe. Prin urmare, totul cu măsură şi control, atenţia din partea părinţilor şi cunoaşterea copilului fiind ingrediente absolut necesare.

 

Cum identifici jocurile/programele periculoase pentru copilul tău?

 

Programele periculoase sunt acelea care depăşesc nivelul de dezvoltare a copilului, de înţelegere şi procesare a mesajelor pe care acestea le transmit. Cunoscându-ne copilul, nevoile sale, particularităţile de dezvoltare, vom şti care sunt acele programe care nu i se potrivesc.

 

Care sunt efectele dependenţei/urmările de calculator?

 

Folosirea excesivă a calculatorului, în detrimentul altor activităţi specifice vârstei şi nevoilor va conduce la nedezvolatrea sau inhibarea unor abilităţi de relaţionare şi comunicare, retragere socială, ca urmare a inadecvării resimtite atunci când copilul va fi pus în situatia de a relaţiona. Şi, ca rezultat prefer să se retragă si să evite contactul cu ceilalţi, orientându-se spre ceeace îl conforteaza (în acest caz calculatorul). Alte efecte sunt creşterea ostilităţii şi agresivităţi în situaţia opririi comportamentului, scăderea capacităţii de control emoţional, ca urmare pot apărea izbucniri nervoase, crize de plâns sau protest. Apare o scădere a autorităţii parentale şi o îndepărtare emoţională a copilului de părinţi, ca şi de alte persoane.

Lumea virtuală creată pe calculator, prin intremediul jocurilor (http://dupaureche.ro/bogdan-e-gamer/), îndepărtează copiii de lumea reală. Interacţionând cu diverse persoanje imaginare, ceea ce iniţial este constructiv, dezvoltând imaginația şi creativitatea şi oferind modele de identificare pentru adolescenţii în formare ca identitate, conduce în cele din urmă, prin exces, la pericolul confundării imaginarului cu realul şi dificultăţii de a le diferenţia în mod adaptativ.

 

Ȋn multe studii de specialitate, calculatorul este privit ca un drog. Este dependenţa de calculator o boală psihică? Avem vreo statistică ce vizează România şi numărul cazurilor de copii care ajung să sufere din cauza dependenţei de calculator?

 

Un studiu realizat de Internet World Stats 2009 referitor la numărul total de utilizatori de internet arată că România se afla pe locul 10 în clasamentul ţărilor din Europa cu un număr de 7,4 milioane de utilizatori, cu o proporţie la nivelul populaţiei de 33,4%. Din sondajul realizat pe site-ul bumerang.ro, citat de revista "Psihologia azi", jumătate dintre utilizatorii de Internet petrec pe net peste 3 ore pe zi. Conform studiului realizat de Pricewaterhouse Coopers, citat de aceeaşi revistă, rata creşterii numărului de utilizatori de Internet din România este de un milion pe an. În România există peste 4 milioane de utilizatori de Internet. Poate că procentele, cifrele nu sunt relevante în sine. În spatele lor se ascunde însă semnalul de alarmă tras de specialişt. Aceştia spun că "persoanele care se joacă pe Internet au şanse mai mari să devină dependenţi decât au, spre exemplu, jucătorii de poker la aparate sau cei care joacă la loterie”.

Anumite studii relevă riscul dezvoltării obezităţii la copiii care folosesc excesiv calculatorul, deşi studiile în acest sens sunt puţine şi ambigue. Acestea, în schimb, au evidenţiat faptul că privitul excesiv la TV (peste 5h/zi sau mai mult) este o cauză a obezităţii. American Academy of Pediatrics (http://www.la-psiholog.ro/info/dependenta-de-calculator ) avertizează părinţii să limiteze timpul petrecut de copii în faţa ecranului şi să le sublinieze activităţile importante ca sportul.

Alte studii relevă faptul că utilizarea îndelungată duce la disconfort/tensiune la nivelul muşchilor spatelui, poziţii vicioase ale coloanei vertebrale (scolioze, cifoze). Favorizează apariţia crizelor epileptice (epilepsia fotosenzitivă este determinată de “licăririle frecvente” sau imaginile rapide luminoase), determină tulburări hipnice: reducerea duratei de somn, coşmaruri.

S-a pus problemea introducerii “adicţiei de Internet ” în ultimul manual de Diagnostic a Sănătăţii Mentale, respectiv DSM 5. Revista americană Psychiatry a US National Library of Medicine
National Institutes of Health a publicat un studiu care încerca să releve particularităţile acestei afecţiuni, pe care ar introduce-o într-un manual de diagnostic psihiatric. Momentan, nu este clar dacă dependența de internet reprezintă cel mai frecvent o manifestare a unui sindrom diferit sau, în realitate, este ea însăşi o entitate distinctă.

Apariţia frecvenţă a dependenţei de internet, alături de alte problematici comorbide, ridică întrebări complexe de cauzalitate. Totuşi, tot mai multe cercetări arată ca unele persoane cu dependenţă de calculator sunt într-un risc crescut şi necesită atenţie şi tratament de specialitate.

 

Ce ar trebui să ştie părinţii pentru a preveni instalarea acestei stări sau, dacă au picat, ȋn capcana calculatorului, cum pot să ȋşi ajute copiii să iasă din ea?

 

Cred că principiul măsurii ar trebui să ne ghideze în tot ceea ce înseamnă educaţia copilului. A-i da copilului acces la orice este sănătos, în limite potrivite vârstei şi capacităţii lui de a înţelege şi gestiona ceea ce i se oferă, deoarece, deşi cu efecte potrivite şi pozitive dacă e utilizat cu măsură, calculatorul, tableta prin jocurile lor, muzică sau alte «atracţii» pentru cel mic, pot deveni uşor nocive. Ne atrag efectele imediate, cum ar fi liniştirea, şi uităm de efectele secundare, care se instalează încet şi sunt negative pe termen lung. Cel mai adesea, părinții realizează greșeala făcută când este deja târziu. O altă recomandare este să fie atenţi la copiii lor, la comportamentul şi beneficiile pe care le obţin din acesta, deoarece consider că cel mai bun ajutor este prevenţia. Iar atunci când observă că au tendinţa să stea mai mult decât e necesar şi în detrimentul altor activităţi, să intervină din timp, dar să meargă spre un specialist în cazul în care se instalează unul sau mai multe din efectele prezentate ca nocive mai sus.

 

 

http://dupaureche.ro/calculatorul-prieten-sau-dusman-pentru-copiii-nostri/

Formarea identitatii de sine

formarea identitatii de sine

 

 

Dezvoltarea sanatoasa si neintrerupta a simturilor, corpului, emotiilor si intelectului unui copil constituie temelia identitatii de sine. O identitate de sine puternica face posibil un contact bun cu mediul inconjurator si cu oamenii din acel mediu... Modul in care ne folosim functiile de contact ne arata cat de puternici sau slabi ne simtim...

 

Copiii descopera curand ca viata nu este perfecta, ca traim intr-o lume haotica, o lume a contradictiilor si a dihotomiei... ei invata sa faca fata si sa le compenseze... se protejeaza intr-un anumit fel. Unii se retrag pentru a nu fi raniti. Altii evoca fantezii ca sa se distreze si sa-si faca viata mai usoara, mai usor de trait. Unii se joaca-muncesc-invata (intrucat toate sunt legate) ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, inchizandu-se fata de tot ceea ce este dureros. Altii se protejeaza socand intr-un fel anume; acesti copii obtin cea mai mare atentie, lucru ce tinde adesea sa intareasca acel comportament pe care adultii il detesta.

 

Copiii fac ce pot pentru a se descurca, pentru a supravietui. Copiii au tendinta naturala de a creste. In fata lipsurilor sau a intreruperilor functionarii lor natural, ei isi vor alege un anumit comportament ce pare sa le serveasca pentru a se descurca. Ei pot actiona intr-un mod agresiv, ostil, manios, hiperactiv. Pot sa se retraga intr-o lume pe care si-o plasmuiesc singuri. Pot sa vorbeasca putin de tot sau chiar deloc. Pot sa dezvolte o teama de orice sau de un lucru particular care le afecteaza propria viata si pe cea a tuturor celor care le sunt apropiati in vreun fel. Pot deveni exceptionali, exagerat de “buni si agreabili”. Pot sa se agate de adultii din viata lor intr-un mod nesuferit. Pot sa faca in pat, sa aiba alergie, astm, ticuri, dureri de stomac, de cap, accidente. Copilul nu cunoaste nici o limita in a incerca sa isi satisfaca nevoile. Pe masura ce devine adolescent, aceste comportamente pot fi exagerate, pot fi schimbate cu unele noi cum ar fi seductie si promiscuitate, consum excesiv de alcool si alte droguri. In spatele acestor incercari de a face fata realitatii, se afla intotdeauna nevoi nesatisfacute ce au ca rezultat o pierdere a identitatii de sine…

 

De aceea, adesea este nevoie sa ne intoarcem si sa ne reamintim, sa recastigam, sa reinoim si sa intarim un lucru avut odata in trecut, uneori foarte devreme in viata, si care s-a “pierdut”.

 

Pe masura ce simturile se trezesc, pe masura ce incepe sa-si cunoasca corpul, o persoana poate recunoaste, accepta si exprima emotiile si sentimentele pe care le-a pierdut.


Ea invata sa faca alegeri, sa-si exprime verbal dorintele, nevoile, gandurile si ideile. Pe masura ce aceasta persoana invata cine este si accepta ca este diferita, va intra in contact si va dezvolta, repara, vindeca, construi identitatea de sine indiferent ca are 3 sau 83 de ani.

 

 

 

Dr. Violet Oaklander – Ferestre catre copiii nostri

 

Ce sa le oferim copiilor nostri?

radacini si aripi

 

 

Ne intrebam adesea ce sa le oferim copiilor nostri pentru ca ii iubim. Si ne intrebam cum sa ne comportam pentru ca le vrem binele si ii vrem sanatosi fizic, psihic, emotional. Dincolo de hrana si confort, cadouri si atentii, conditii materiale si financiare, cred ca ar trebui sa oferim in primul rand urmatoarele:

 

 1. Iubire neconditionata

Aceasta este atunci cand iubirea nu vine in schimbul a ce face sau ce este, ea exista indiferent de comportamentul lui si sustine corectarea comportamentelor nedorite.

Iubirea exista si cand suntem suparati sau suferim alaturi de el pentru ceea ce a patit sau facut si asta copilul trebuie sa stie.

Iubirea ne face sa iertam dar si sa certam, aratandu-ne astfel suferinta insa fara retragerea sentimentelor, suportului sau sensului pe care in alte circumstante il sustinem fata de el.

Doar asfel, iubirea devine forta de schimbare fiind initial forta se sprijin si energie la greu si in vulnerabilitate.

Suferinta in suflet si lacrimile din ochii parintelui dezamagit sau epuizat de incercari esuate se pot explica celui mic prin iubirea pe care o resimte si doar ea il face sa sufere dar il si ajuta, in egala masura, sa gaseasca solutiile adecvate in cele din urma, la orice.

Iar cel mic va intelege si o va simti.

 

2. Acceptare

Inseamna cunoastere in primul rand, in asemanari si diferente fata de tine ca parinte si fata de asteptarile pe care le ai, poate fata de copilul ideal a carui constructie ai inceput-o inca inainte de a-l naste sau a-l planifica.

De aici rezulta perceptia realista a lui, cunoasterea lui asa cum este. Cunoasterea se bazeaza pe real, idealul putand fi cel mult un ghid pentru noi in educatie dar nicicum un termen de comparatie pentru a sustine nemultumirille fata de real.

Acceptarea nu inseamna insa ca nu il mai stimulezi pentru a deveni mai bun (in ceea ce face), nu inseamna plafonare si lipsa de incurajare ci le presupune pornind de la cunoasterea reala. Cred ca termenul de comparatie cel mai potrivit pentru dezvoltare esti tu insuti – compararea dintre real si posibil, intre cel de azi si cel care ai fost ieri.

La fel ar trebui sa fie si pentru cel mic: il stimulam sa evolueze comparand ce a facut cu ce ar putea face in plus/mai bine/ perfectionat sau ceea ce face acum cu ce a facut mai demult. Dar este gresit si distructiv sa il comparam cu altii. De ce? In primul rand pentru ca incalcam principul de baza al fiintei umane: unicitatea. In al doilea rand, pentru ca pornind de aici isi pierde sensul propriei fiinte cautandu-se mereu in altii si incercand mereu sa fie precum altii. Si va esua, predictibil, pentru ca nu este niciodata ca ceilalti ci doar in modul sau propriu.

 

3. Apreciere

Aprecierea pentru comportamente concrete, fapte, actiuni, reusite dar si mici gesturi pe care le face, il incurazeaja si, le intareste – adica le face sa apara din nou, stabilizandu-le.

Care este aprecierea potrivita? Reactiile noastre – zambet, incantare, imbratisare, strangere de mana, sarut, mangaiere sau cuvintele pe care i le adresam. Acesta din urma, cuvintele, nu ar trebui sa lipseasca din vocabularul nostru si ar fi bine sa faca parte din instrumentele noastre obisnuite indiferent de relatie, renuntand la patternuri de gandire de tipul „dar stie ca il apreciez” sau „stie doar ca il iubesc”. Si atunci cand cel mic o stie, sublinierea ei prin cuvinte are darul de a-i intari increderea in sine si de a intari relatia dintre cel care le spune si cel caruia i se adreseaza. De asemnea, cuvintele trebuie sa fie consonante cu reactiile non-verbale – gesturi, mimica, pentru ca a spune cuvinte de apreciere atunci cand nu sunt traite in mod consonant, nu are efectul scontat ci, dimpotriva, creeaza confuzie. Pentru aceasta este necesara o autenticitate in a spune si a face in acord cu ceea ce gandesti si simti atunci cand transmiti aprecierea.

Ca efect, pe langa faptul ca aprecierea creeaza o stare emotionala pozitiva care sustine energetic tot ceea ce face copilul, va conduce si la scaderea comportamentelor nedorite, a iritabilitatii, enervarii sau nemultumirilor, deaorece este o nevoie umana bazala care o data satisfacuta va determina comportamente potrivite pentru a o obtine din nou.

 

4. Incredere

Incredere ca poate, ca stie, ca are intentii bune, ca este capabil. Increderea ca invata din greseli, ca poate depasi esecurile, ca va face alegeri mai bune pentru el si cei din jur pe viitor. Chiar si cand apar greseli ori esecuri, putem gasi aspecte pozitive care evidentiate, intarite, au menirea de a-l impinge inainte, modelandu-i astfel vointa, perserverenta si capacitatea de a depune efort. Dar pentru aceasta trebuie sa avem noi capacitatea de a le sesiza, fiind vorba de orientarea proprie spre aspecte pozitive si incurajare sau dimpotriva spre negativ si dezamagire. Vom putea transmite incredere daca o avem in primul rand noi.

Cert este ca increderea in sine este resursa energetica interioara care te face sa mergi inainte insa ea se dezvolta din exterior, de la increderea pe care ceilalti ti-au aratata-o in baza calitatilor, competentelor sau altor trasaturi pe care aceasta le subliniaza. Nu va exista la adultul caruia nu i s-a aratat incredere in copilarie.

 

5. Timp de calitate

Timpul de calitate este atunci cand suntem prezenti alaturi de cel mic nu doar fizic ci cu toata fiinta, implicandu-ne in jocul lui, aratandu-i atentie, comunicare eficienta si ascultare, cand remarcam reactiile sale cele mai discrete si le raspundem.

Chiar daca suntem foarte ocupati, un moment de calitate pe zi alaturi de cel mic se poate gasi, fie ca este in drum spre scoala, gradinita, ori alte activitati extrascolare, fie ca este un ritual de seara si petrecem astfel jumatate de ora vorbind despre preocuparile lui, grijile sau multumirile si reusitele pe care le-a avut, fie ca este un joc la care participam lasandu-l sa il creeze, conduca, dezvolte si fiind parte din joc asa cum ii place si are el nevoie. Toate acestea consolideaza relatia, il bucura si ni-l fac cunoscut mai mult decat daca am sta cu el intreaga zi si fiecare ar face lucriri diferite, necomunicand si nerelationand mai deloc in realitate.

Timpul de calitate urmareste si are ca efect cunoasterea autentica, reala a celui mic, nevoile lui, felul lui de a fi, unicitatea sa dar consolideaza relatia si ne face mai capabili sa intervenim in mod real in a-l influenta asa cum credem ca este potrivit pentru sine, adica ne consolideaza autoritatea.

Momentele speciale sunt cele care se depoziteaza in interior si devin surse si resurse de a face fata vietii.

 

6. Limite clare

Limitele sunt granite, margini care structureaza mediul. Pot sa ingradeasca excesiv sau sa ofere suficienta liberate conform varstei si capacitatilor proprii, in acest ultim caz conferind o stare de siguranta si de confort.

In cazul comportamentelor, limitele sunt acele aspecte care clarifica cerintele, regulile, normele proprii sau cele la care aderam (ce e bine/rau, corect/incorect, frumos/urat) precum si consecintele respectarii/nerespectarii lor.

Vor avea ca efect starea de bine a copilului, sentimentul ca stie ce se intampla sau ce se poate intampla si va face alegerile mai asumat. Insa limitele nu inseamna restrictii exagerate sau excesiv de numeroase astfel incat sa ingradeasca libertatea iar copilul sa nu mai poata evolua si trebuie ajustate mereu pentru ca el creste iar nevoile si specificul sau devine diferit de la o varsta la alta.

Limitele inseamna a putea sa stabilesti un echilibru pe axa la care intr-un capat se afla controlul si la celalalt permisivitatea.

 

111-3

 

Oricare dintre aceste doua extreme trebuie evitate deoarece controlul ingradeste liberatea iar permisivitatea excesiva confera sentimentul absentei grijii pe care copilul o asteapta si de care are nevoie pentru o buna dezvoltare. Astfel, grija excesiva, fara acordarea libertatii conduce la control (hipercontrol) iar libertatea excesiva, fara manifestarea grijii conduce la o permisivitate asociata cu sentimentul de indiferenta emotionala.

 

7. Incurajare

Atunci cand ii este greu, a gresit sau a esuat in ceea ce si-a propus. Aceasta se bazeaza obligatoriu pe acceptarea emotiilor negative resimtite de copil, intelegerea si validarea lor („da, te inteleg, te cred ca simti asta…”), si acceptarea situatiei asa cum este in realitate altfel nu va avea efectul de incurajare. Sustinerea si suportul cand ii este greu au darul de a apropia dar transmit incredere in cel care le ofera si, in cele din urma in el insusi, caci se intorc la sine hranind puterea personala si crescand capacitatea de a merge mai departe.

Capacitatea parintelui de a oferi in primul rand incurajare si nu critica este o resursa pentru copil care, adesea il face sa devina el criticul propriilor fapte si sa incerce corectarea lor.

Cand este mai mare un umar pe care sa se sprijine, brate care sa il consoleze si vorbe de incurajare sunt tot ceea ce are nevoie pentru a se corecta, nu critica si repros caci are capacitatea de a si le face singur, capacitate pe care o incurajam doar oferindu-i sprijinul nostru.

 

8. Dorinta de a cunoaste

Sunt copii a caror dorinta de cunoastere se observa cu usurinta prin curiozitatea pe care o manifesta, deschiderea spre expterior, intrebarile multiple si uneori fara cenzura pe care le adreseaza. Sunt copii care nu au nevoie decat de sustinere in aceasta privinta, deschidere din partea adultului, raspunsuri sincere si pe nivelul lor de intelegere. In cazul lor, important este sa nu le taiem elanul, avantul curiozitatii ci sa le sustinem si sa avem capacitatea sa le valorificam prin atitudinea noastra.

Dar sunt si copii care au nevoie de a le fi stimultata dorinta de cunoastere, de a fi orientati spre a-si dezvolta interese si pentru ei ar trebui sa facem ceva in plus, sa manifestam noi deschidere spre comunicare, sa le oferim informatii din diferite domenii si modele de comportament orientate spre cunoastere.

 

9. Speranta

Speranta este motorul care ne impinge spre inainte, spre atingerea scopurilor si idealurilor dar si spre stabilirea lor, spre implinirea viselor si depasirea obstacolelor.

„Speranta este sinura mai puternica decat frica” spunea un personaj dintr-un film celebru si oricat de grele ar fi incercarile vietii, daca ea devine o componenta a sinelui, va mobiliza resurse si capacitati pentru a le depasi si a gasi cai pentru mai bine.

De aceea e imporntan sa o sadim si sa o crestem la cei mici, fiind un „instrument” necesar si util pe parcursul vietii.

 

10. Critica constructiva

Atunci cand oferim sustinere, sprijin, suport, incurajare, cand avem o atitudine pozitivia in relatie, putem crede ca trebuie sa elimina total critica. Gresit. Critica are rolul ei constructiv daca este bine facuta, ea dezvoltand capacitatea de discriminare, de analiza si diferentiere, dezvolta clariatetea gandirii si rationalitatea ei, dezvolta gandirea critica.

Critica constructiva nu inseamna atac la persoana si exagerearea rautacioasa si/sau voita a unor defecte ori greseli. Ea trebuie bazata pe onestitate si buna credinta, are in vedere aspecte obiective si transmite inclusiv posibilitatea propriei greseli.

Gandirea critica stimuleaza creativitatea pentru ca nu acceseaza mecanisme de aparare care blocheaza intelegerea si aceptarea greselilor, erorilor, gandirea critica promoveaza flexibilitatea, capacitatea de „a vedea” si intelege diferite aspecte din diferite puncte de vedere.

Critica constructiva nu ataca stima de sine ci porneste de la premiza increderii in capacitatile persoanei si cu siguranta nu presupune o pozitie de superioritate a celui care o face fata de celalalt.

La fel trebie sa procedam si cu cei mici pentru ca o critica sa fie constructiva.

 

 

Toate acestea sunt parte din darurile  care consolideaza radacinile si dau aripi, incurajand o crestere sanatoasa.

 

 

 

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210