De la copil la adult


copii-adulti

 

 

 

 

De la copil la adult

 

O alta etapizare a cresterii si dezvoltarii pana la maturitate.

 

 

 

 

 

 

Stadiile dezvoltarii:

 

1. Stadiul dublului

 

Este primul stadiul al dezvoltarii, stadiu in care eul copilului este nediferentiat de cel a mamei sau al primei persoane care acorda ingrijire. Este o perioada de solitudine si unitate in care timpul nu conteaza, o curgere de energie in ambele sensuri. Bebelusul se simte ca şi cum parintele ar fi o adevarata extensie a sa. Apropierea de parinte sau ingrijitor este foarte importanta. Este un stadiu “marsupial”. In acest stadiu al dezvoltarii, o mama, un tata sau ingrijitor simte nevoia copilului de a fi intr-un marsupiu (pentru a veni in intampinare acestei nevoi avem acum dispozitive in care sa ne purtam bebeluşii). Ritmul natural al parintelui devine si cel dupa care traieste copilul; vocea parintelui, sunetul, mirosul, respiraţia şi emotiile sunt impartasite de bebelus, acceptate ca si cum nu ar fi nici un inceput sau sfarsit intre cei doi.

 

In acest mod oamenii invata sa aiba incredere. Cand bebelusului ii este foame ii este oferita mancare; cand bebelusul se uda, maini iubitoare il fac sa se simta uscat şi confortabil; cand bebeluşsl sufera se fac incercari de ameliorare a durerii; cand are nevoie de reconfortare, maini blande il mangaie si o voce suava il alinta.

 

In acest mod invata sa aiba incredere – si daca aceste lucruri se intampla suficient de frecvent pentru ca dezvoltarea copilului sa progreseze intr-o maniera sanatoasa, inseamna ca a avut ceea ce numeşte D. W. Winnicott “un parinte suficient de bun”.

 

Atunci cand ele nu au loc suficient de des, copiii invata sa perceapa lumea ca incapabila sa-i inteleaga si sa vina in intampinarea nevoilor lor.

 

In primele cateva luni de viaţa, bebelusul nu se simte diferentiat de restul lumii. Este un sentiment de unitate, nici o relatie “eu-tu” – nici un sentiment al vreunei persoane, loc sau obiect care are o pozitie in exteriorul celui care percepe.

 

Iniţtal dublul este intr-adevar o extensie a bebelusului dar incurajeaza relationarea.

 

Mai tarziu dublul este un sentiment interiorizat de a fi vazut, inteles prin grija compasiva a parintelui.

 

 

2.      Stadiul oglinzii 

 

Oglinda ofera informaţii din exterior nu neaparat congruente cu vocea interioara.

 

Oglindirea este procesul prin care se reflecta cee ace se vede pentru a cunoaste exteriorul dar, in egala masura, interiorul.

 

Daca oglindirea este sensibila, poate oferi o traversare lipsita de pericole din interior catre grupul mare sau societate, ajutandu-ne sa inţelegem nu numai cum ne vedem din interior, ci şi cum suntem percepuţi de alţii.

 

Daca oglindirea este dura şi punitiva, distorsioneaza calea dinspre interior catre obiectul exterior; este dificil pentru un copil sa experimenteze şi sa se inţeleaga pe sine in contextul mai larg daca feedback-ul din lumea exterioara este resimţit ca evaluativ şi ameninţator.

 

Daca funcţia dublului a fost suficient reprezentata in familie, individul poate sa foloseasca efectiv oglindirea cand ajunge intr-o situaţie corespondenta. Cand oglindirea este sensibila – cand ceea ce se spune atinge o coarda interioara – se simte conectat, vazut şi inţeles de lumea din exterior. Daca sunt spuse lucruri dure, resimţite ca incongruente cu sentimentele interioare, dezvolta o senzaţie de a nu fi fost niciodata aşa cum este şi se simte incapabil sa se conecteze sau sa satisfaca expectaţiile exterioare. Conectarea la lume este slabita.

 

Oglindirea joaca un rol important in modul in care copilul in creştere invaţa sa se autoperceapa.

 

In acelaşi fel in care copiii de doi ani muncesc mult pentru independenţa fizica spunand “pot sa fac asta singur”, adolescenţii lupta pentru independenţa emoţionala sau pentru un eu diferenţiat. Mesajul lor este clar: “Eu nu sunt tu” – ca par, haine, gusturi şi respingeri, prieteni.

Şi aşa cum le dam celor de doi ani sarcini potrivite varstei pentru a-şi dezvolta sentimentul de autonomie, adolescenţii au nevoie de responsabilitaţi adecvate şi de libertaţi pentru a-şi dezvolta individualitatea. Copilul de doi ani spune: “lasa-mi corpul sa fie separat”, “lasa-ma sa-mi ridic singur furculiţa la gura şi sa mut singur scaunul”. Adolescentul spune: “lasa-mi eul sa fie diferit”, “lasa-ma sa-mi urmez propriul curs de acţiune, preferinţele şi respingerile şi sa experimentez viaţa printr-un eu centrat pe mine şi nu pe parinţii mei”.

 

Daca o societate este restrictiva, un adolescent nu are nevoie sa devieze mult pentru a se diferenţia; intr-o societate permisiva el trebuie sa mearga puţin mai departe pentru a se diferenţia de norma.

 

Adolescentul trebuie sa realizeze ruptura pentru a se reintoarce ca persoana diferita.

 

3.      Stadiul eului auxiliar

 

Stadiul eului auxiliar anunţa conştiinţa celuilalt, a ceva dincolo de nevoile şi  dorinţele narcisice ale copilului. Incepe sa aibă conştiinţa faptului ca lumea este plina de alţi oameni diferiţi de el.

 

Iar daca a fost dublat şi oglindit adecvat, a dezvoltat un sentiment al eului suficient de puternic astfel incat sa empatizeze cu un Alter.

Prin dublarea reuşita, copiii invaţa ca nu sunt singuri şi ca universul este un loc prietenos unde nevoile sunt percepute şi satisfacute; invaţa ca eul este un loc interior de unde pot sa capete susţinere şi faţa de care sunt liberi sa se mişte fara ca acesta sa dispara.

 

Oglindirea sensibila ofera o trecere lipsita de pericole din lumea interioara a dublului catre lumea exterioara a celuilalt; ofera copilului reflectari şi informaţii despre sine pe care le poate utiliza pentru automodelarea necesara integrarii in reţeaua sociala.

 

Apoi, o data cu conştientizarea celuilalt apare o capacitate de a trai ca fiinţa printe ealte fiinţe, de a-şi ocupa locul ca membru al societaţii.

Acum eul trebuie sa fie suficient de puternic pentru a tolera evenimentele negative.

 

Copilul a invaţat sa aleaga şi sa fie ales, sa ofere şi sa primeasca, sa simta compasiune pentru alţii.

 

A invaţat ca punctul sau de vedere nu este singurul, ca echilibrul, empatia şi fairplay-ul sunt cerute pentru a trai fericit printre alţii.

Stadiul eului auxiliar este unul al intrarii in societate, avand interiorizat dublul sau caminul, oglindirea sau sinele reflectat.

 

 

 

4.      Stadiul inversiunii de rol

 

Stadiul inversiunii de rol apare atunci cand Eul este complet si suficient de independent pentru ca individual sa poata sa stea pe picioarele lui si sa se confrunte cu altul, deoarece numai atunci o persoana poate intr-adevar sa se puna in pielea altuia.

 

O persoana care este capabila sa inverseze rolurile are posibilitatea sa-si echilibreze nevoile, dorintele cu cele ale altuia, intelegand ca oamenii nu sunt insule, ci traiesc in contextul celorlalti. Este momentul, dupa cum spune Moreno, cand “te voi vedea pe tine prin ochii tai si tu ma vei vedea pe mine prin ai mei”.

 

Este mai mult decat empatia, capacitatea de a simti si experimenta viata pentru un moment din afara Eului, chiar sa te uiti inapoi la tine din acea pozitie. Este una dintre cele mai pure forme de comunicare intre doi oameni pentru ca esti capabil sa comunici nu numai de la Eu la Eu, ci din interiorul Eului poti sa fi alaturi de alt Eu si sa comunicati ca unul. (Acest lucru functioneaza numai daca Eul fiecarei persoane este intact si limitele fiecarei personae sunt la locul lor).

 

A inversa rolurile nu inseamna sa dispari in celalalt. Mai degraba inseamna sa intri de bunavoie in inima si ochii celuilalt, sa vezi lumea din punctul de vedere din care el ar putea-o vedea, stiind ca aceasta este o calatorie inauntru si apoi din nou afara, o vizita trecatoare intr-un alt univers.

 

Putem spune in acest caz ca acest stadiu al inversarii rolurilor este unul in care Eul s-a dezvoltat si adaptat destul pentru a putea tolera o calatorie temporara in afara sa.

 

Este un act de incredere, nu neaparat in celalalt, ci in soliditatea si solidaritatea existente inauntrul propriului Eu.

 

 

Inversarea de rol le permite oamenilor sa vada viata si pe ei insisi din alta perspective: “Fiul, care este in continuare el insusi”, spune Zerka Moreno, “trebuie sa simta si sa se perceapa cam cum simte si il percepe mama lui; mama, acum fiu, trece prin acelasi proces.”

 

Cand nu suntem capabili sa parcurgem aceste stadii ale individuarii, trecem prin viata ca incarnare a parintelui, simtind mereu nevoia de a ne atasa de orice lucru din afara noastra, persoana obiect sau loc. Aceasta, bineinteles, este codependenta, sau selful nediferentiat in cautarea unui self de care sa se ataseze.

 

In tratarea codependentei este necesar sa ne intoarcem la stadiul dublului si sa lucram pe dublu, oglinda, eu auxiliar si inversare de rol, reconstruind si retraind ceea ce nu s-a intamplat complet la vremea respectiva.

 

 

 

Din

TIAN DAYTON, PH. D. - Drama interiara, Psihodrama si Terapia Experientiala

 

 

 

 

Cum ii afecteaza trauma pe copii la scoala

copii-la-scoala-cu-invatatoarea

 

 

    

Expunerea repetata la neglijare, abuz, violenta sau lipsa unui camin determina probleme de invatare si probleme comportamentale la copii. Semne ale traumei si sfaturi pentru a ajuta copiii traumatizati

 

Caroline Miller

 

 

  

 Avem tendinta sa ne gandim la trauma ca fiind efectul unui eveniment infricosator si tulburator. Dar multi copii experientiaza trauma prin expunerea repetata, de-a lungul dezvoltarii lor, la abuz, neglijare, violenta domestica sau in mediile in care traiesc ori prin absenta unui camin ori a caldurii si afectiunii parentale. Si este evident ca aceasta trauma cronica poate determina probleme importante de invatare sau comportamentale.

Trauma este in mod special o provocare pentru educatori deoarece copiii adesea nu isi exprima distresul  intr-un mod usor recognoscibil – si isi pot masca suferinta cu comportamente de tipul celor agresive sau deranjante.

Asa cum spune Nancy Rappaport, pedopsihiatru specializat pe rezolvarea problemelor mentale  aparute in mediul scolar „copiii sunt maestri in a se asigura ca nu le vedem ranile”, ei ivatand sa se protejeze in aceste moduri disfunctionale deoarece tocmai disfunctionalitatea i-a incurajat in acest sens.

Identificarea simptomelor traumei la copii ii poate ajuta pe educatori sa le inteleaga aceste comportamente care creeaza confuzie. Si, de asemenea, ajuta la evitarea diagnosticarii lor gresite, mai ales ca aceste simptome pot mima alte tipuri de probleme, cum ar fi ADHD-ul sau alte tulburari comportamentale.

Pe scurt, obstacolele in invatare pe care le experientiaza acesti copii includ:

  • Dificultati in formarea relatiei cu profesorii,
  • Autoreglare emotionala deficitara,
  • Gandire negativa,
  • Hipervigilenta,
  • Deficiente ale functiilor executive.

 

Trauma si dificultatile in formarea legaturilor

Copiii care au trait experiente de neglijare sau abuz si, as adauga, si cei care au trait experiente de respingere sau abandon – reale sau percepute- au dificultati in formarea relatiilor cu profesorii, un prim pas necesar pentru o buna adaptare scolara.

Ei invata sa fie precauti cu adultii, chiar si cu aceia care par de incredere, deoarece s-au simtit ignorati sau tradati de cei de care depindeau.

Acesti copii nu au contextul cererii de ajutor”, noteaza Dr. Rappaport, consultant scolar si psihiatru asociat al Scolii Medicale de la Harvard. „Ei nu au un model pentru un adult care le recunoaste si le satisface nevoile”.

Multi dintre acesti copii nu si-au putut dezvolta un atasament sigur fata de adultii din viata lor. „Copiii care nu si-au dezvoltat un model timuriu de incredere in oameni, ca persoane iubitoare, de incredere si care vor avea grija de ei, explica si dr. Howard, au nevoie de sprijin pentru a forma astfel de relatii”.

Una dintre provocarile in acordarea acestui tip de suport este aceea ca acesti copii au comportamente negative, iar scolile adesea folosesc sisteme disciplinare care implica retragerea atentiei si suportului, mai mult decat adresarea acestor comportamente.

In loc de a-i indeparta, suspenda pe acesti copii, scolile ar trebui a lucreze cu ei pentru schimbarea comportamentului lor. Cand un copil reactioneaza in clasa, ar fi util ca profesorii sa recunoasca emotiile puternice care stau in spatele comportamentului inadecvat. Si, inainte de a se grabi cu un plan comportamental – acordarea de puncte pentru comportamente negative sau retragerea privilegiilor, sau suspendarea –ar fi utila identificarea emotiilor care stau in spatele comportamentului copilului. „Inteleg ca esti foarte FURIOS ca Andrei a luat markerul pe care il doreai tu!” este un mod de abordare posibi. Iar atunci cand adultul greseste cu privire la cauza suparari copilului, el il va corecta, dar va fi pus in situatia sa o faca si, automat sa se orienteze spre sine, spre supararea lui si spre legatura dintre aceasta si comportamnt.

Doar identificand si numind emotia ii poate ajuta pe copii sa se apropie de o exprimare mai potrivita a acesteia. Comunincandu-i ca il intelegi, este un prim pas necesar  pentru a-l ajuta pe copil sa invete sa se exprime in moduri care  nu il ideparteaza de oameni ce il pot ajuta.

 

Reglarea emotionala deficitara

Copiii cu traume au adesea probleme in a-si gestiona emotiile puternice. Cand sunt mici, copiii invata sa se aline fiind calmati si alinati de catre adultii din viata lor. Daca nu au avut aceasta experienta, „aceasta lipsa de alinare, parte a sistemului de atasament securizant, contribuie la dereglarea emotionala cronica la care ajung” (dr. Howard)

La scoala, este nevoie ca profesorii sa ii sustina si sa ii antreneze pe acesti copii sa se calmeze si sa isi regleze emotiile. „Trebuie sa le fim parteneri in gestionarea comportamentului lor”, spune dr. Rappaport. „Reglarea impreuna cu cineva se petrece inaintea autoreglarii. Trebuie sa ii ajutam sa realizeze controlul pentru a schimba canalul atunci cand sunt suparati.” Ei au nevoie de antrenament si practica in ceea ce priveste scaderea intensitatii emotiilor atunci cand sunt coplesiti, adauga ea.

 

Gandirea negativa

O alta provocare in ceea ce ii priveste pe copiii traumatizati este aceea ca ei dezvolta credinta ca sunt rai, si ceea ce se intampla cu ei sau ceea ce patesc, este vina lor. Aceasta conduce la asteptarea ca oamenii nu ii vor placea si nu ii vor trata bine. „Sunt un copil rau. De ce as fi bun la scoala? Copiii rai nu fac lucruri bune nici la scoala”.

Copii traumatizati dezvolta ceea ce dr. Howard spune „o predispozitie spre caracteristici ostile” – ideea ca toti cei din jur sunt impotriva lor. Astfel, daca un profesor spune „Stai jos, la locul tau”, ei aud aceasta replica mult exagerata, incarcata de furie si nedreapta. Si de aceea vor  reactiona imediat si cu iritare. „Ei vad negativul acolo unde este neutru” (dr. Rappaport).

Pentru a demonta aceasta gandire negativa, ei trebuie ajutati sa inteleaga faptul ca nu sunt „copii rai”. Iar pentru a schimba aceste patternuri de gandire, un prim pas este acela de a a invata sa recunoasca aceasta tendinta a lor de a aprecia lucrurile in alb si negru.

Uneori copiii nu sunt capabili sa participe la activitatile scolare deoarece ei sunt paralizati de frica de a face greseli si aceasta frica se transpune intr-un comportamnet care poate parea opozant. „O greseala care noua ni se poate parea banala este resimtita exagerat de ei,” explica dr. Rappaport, „daca in experienta lor o greseala minora a determinat furia si pedeapsa din partea adultilor.” Ei au nevoie nu doar de suport pentru a reusi sa se descurce, sa aiba succes la scoala dar au nevoie de sprijin si pentru a invata sa observe acest suport si, de asemenea, au nevoie sa invete ca greseala este o parte necesara din invatare.

 

Hipervigilenta

Unul dintre simptomele clasice ale traumei este hipervigilenta, care se refea la tendinta de a fi in alerta in mod excesiv fata de pericol. Din punct de vedere psihologic se numeste hiperarousal. „Acesti copii sunt instabili, au recatii exagerate. Ei pot avea comportamente exagetate, lipsite de control” spune dr. Howard.

Aceasta hipervigilenta poate aparea ca un hiperactivism, ceea ce conduce spre diagnosticarea gresita a acestor copii cu ADHD. Agitatia lor cronica, poate conduce la tulburari de somn sau iritabilitate cronica.

Profesorii trebuie sa ii ajute sa se linisteasca atunci cand ceva din clasa determina o izbucnire emotionala. Cand o astfel de situatie apare, cheia este in a-i ajuta sa isi ajusteze emotiile dar intr-un mod controlat.

Adultiii trebuie sa se conecteze la emotiile lor cele mai intense. Daca poti sa te conectezi la ceea ce ei incearca sa iti transmita, s-ar putea calma. S-ar putea sa functioneze si daca faci o incercare – nu trebuie sa identifici neaparat emotia ci sa incerci sa ghicesti, pentru ca ei te vor corecta.

 

 

Provocarile functiilor executive

Traumele cronice, lipsa de afectiune resimtita de copii in timp indelungat, neglijarea, afecteaza memoria copiilor, abilitatea lor de a fi atenti, de a planifica, de a intelege si stabili strategii de solutioare a unor situatii. De asemenea, copiii cu ADHD ca si cei cu traume pot fi afectati la acest nivel. Di acest motiv diagnosticarea gresita a copiilor apare frecvent.

Dificultatile de planificare, organizare, deficitul memoriei de lucru au efect nu doar in ceea ce priveste indeplinirea sarcililor scolare, dar si abilitatea copilului de a-si planifica propriul comportament, si sa decida in ce fel sa isi comunice nevoile si  emotiile.

Un aspect care ii deranjeaza predominant pe copiii traumatizati este dificultatea de predictibilitate asupra viitorului –sa nu stie ce urmeaza este destabilizator pentru copii si creeaza anxietate. Pe ei ii ajuta sa li se tot repete ce urmeaza si ce se asteapta de la ei. De asemenea este importanta mentinerea cerintelor formulate si a efectelor respectarii/nerespectarii lor, adica stabilitatea.

O alta functie executiva care poate fi scazuta  este abiltiatea de a relata despre sine – limbajul interior care ii ajuta sa isi planifice actiunile in vederea indeplinirii sarcinilor. Este o abilitate pe care copiii mici si-o dezvolta ascultandu-i pe parinti cand le vorbesc si, daca nu au avut aceasta experienta, trebuie sa fie invatati in acelasi mod: spunandu-li-se de catre adulti.

 

Focusarea pe atentia pozitiva

De asemenea, pentru a ne conecta cu acesti copii care au fost traumatizati si a-i ajuta sa isi dezvolte abilitatile care le lipsesc, Dr. Rappaport subliniaza imporranta acordarii unei atentii pozitive atat de mult cat este posibil.

Copiii care au trecut prin experienta neglijarii se pare ca se simt mai bine provocandu-i pe adultii de care depind decat conformandu-se cerintelor acestora. Atentia negativa este rapida, predictibila si eficienta. Noi trebuie sa facem atentia pozitiva la fel de rapida, predictibila si eficienta.

Dar atentie pozitiva nu inseamna doar sa ne rugam de ei sa aiba comportamentul dorit („hai, te rog fii ascultator…” sau „fa-ti temele”) dar si sa ne exprimam caldura si blandeteape care probabil ca nu le-au castigat.

Surprinzandu-i pe copii cu „momente intamplatoare de bunatate”, ii putem ajuta sa se dezobisnuiasca de obiceiul de a izbucni pentru a primi atentie.

O metoda utila pentru profesori cand un copil izbucneste si acapareaza intreaga energie a clasei a fost sa isi staileasca sa le acorde atentie pozitiva din 5 in 5 minute pentru a-i opri din aceste izbucniri si acapararai negative.

 

 

Traducere din

https://childmind.org/article/how-trauma-affects-kids-school/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima tabara

prima tabara

 

 

„Sa il trimit sau nu?”… „Oare nu e prea mic?”… „Nu a mai fost niciodata plecat atatea zile de langa noi… nu va face fata despartirii atata timp….” (sau poate, in realitate, eu nu voi face fata despartirii de el)…

Emotii, temeri… dileme si adesea concluzionam: „Lasa, poate anul viitor cand e mai mare, are mai multe abilitati pentru a se descurca mai bine….” Oare?.. Nu e copilul din noi insine cel temator care se exprima in cuvintele acestea? Nu el opreste cresterea copilului real, cel din afara, spunandu-i lui ca nu poate, din neacceptarea propriei neputinte, dificultatea de a se confrunta cu propriile emotii, durerea proprie a despartirii pe care o amana astfel?... Cel mai adesea asa este. Si, sigur nu ne este usor. Doar ca astfel le afectam si lor cresterea, si ei vor fi la randu-le adulti cu un copil interior inhibat si temator care la randul lui se va manifesta la greu in fata vicisitudinilor vietii… prin retragere, blocaj, evitare, negare sau revolta, asumare in necunoastere, etc…

COPIII: Sustinandu-le autonomia, sprijinindu-i in autocunoastere, ii ajutam sa creasca armonios.

 

E necesar uneori sa luam distanta fata de persoanele importante ori apropiate din viata noastra, avand ocazia sa le apreciem mai bine din cauza perspectivei diferite care se creeaza… Si aflam astfel lucruri noi despre ceea ce ne leaga, despre ceea ce traim, despre noi insine si despre ei. Avem ocazia sa ni se confirme credintele ori sa fie infirmate, ceea ce nu este rau nici asta, ajutandu-ne sa schimbam perspectiva, abordarea, sa imbunatatim ceva in comportamentul nostru.

 

In ceea ce ii priveste pe copiii nostri, lucrurile nu stau diferit. Indepartandu-se pentru o perioada, ii cunoastem mai bine, aflam multe despre ei- si orice am afla este doar constructiv, oferindu-ne posibilitatea sa luam masuri, sa intervenim ghidandu-i mai bine si adecvat in viitor….

Ei, la randul lor, au ocazia de a se cunoaste in mod diferit de momentele cand sunt in spatiul sigur, protejat si lasandu-se pe seama celor mari. Relatia noastra se aseaza pe noi pozitii, adecvate unui alt nivel de functionare, unul care implica un pas in plus spre autonomie, responzabilitate, autoconducere, asumare, implicare. Toate se obtin uneori cu greu, cu eforturi mari din partea celor mici, eforturi de care avem tendinta sa ii tinem departe dintr-un soi de protectie ce se poate arata, in timp cel putin, nefunctionala. Rezistand acestei tendinte si sustinandu-i cand trec prin greu, fara a le prelua greul ci a le incuraja resursele de a-i face face, a-i sustine in efortul lor, a le oferi idei despre solutii si cai de rezolvare a situatiilor dificile pe care le intalnesc, insa nu a le rezolva in locul lor, conduce la rezultate mai utile dezvoltarii lor, deoarece cladesc personalitatea si modeleaza caracterul.

„Vino sa ma iei!” „E prea mult, nu mai merg niciodata in tabara!” „Mi-e dor de tine…. Vreau acasa!”

 

Momente apasatoare ne incearca sufletele cand lacrimi grele ce le ineaca cuvintele se rostogolesc pe obrajorii mici in exprimarea neputintei, incercarilor de a depasi obstacole resimtite si ca si noi, adesea, in alte circumstante, si ei simt ca se poticnesc si atunci ne cer ajutorul disperati. …Si sufletele noastre de parinti buni si iubitori, protectivi si grijulii sunt asaltate de emotii puternice si se zbat atunci dorind sa ia durerea, sa ii scuteasca de suferinta … Dar adevarul este ca o astfel de suferinta ii formeaza. E suferinta cresterii si maturizarii de care uitam si noi sub influenta emotiilor care ne invadeaza mintea si ne dicteaza comportamentul.

 

Si ceea ce este sanatos sa facem in astfel de momente ar fi sa le incurajam exprimarea, sa le sustinem emotiile, sa le intelegem disperarea in care poate traiesc si sa le aratam cum sa faca fata sau ca pot sa faca fata… Este ceea ce au nevoie in fapt… Durerea e traita diferit daca ii intelegem sursa si are un rost, inalta si purifica, dezvolta si maturizeaza. Nu trebuie inlaturata cu orice pret si neaparat intotdeauna. Doar fricile noastre interioare, vulnerabilitatile create din dureri neprelucrate, neintelese, traume ale propriului copil interior, pe care nu le-am depasit, ne indeamna sa o evitam si sa ne comportam astfel si cu durerea lor.

 

Insa pentru a avea comportamente de sustinere si sprijin in fata durerii lor manifestate, trebuie sa fim mai intai noi capabili de a ne controla emotiile, a le intelege si accepta, si de a le tolera sub influenta gandirii mature si echilibrate. Abia atunci vom fi un sprijin real micutului speriat, transmitandu-i calm si echilibru.

 

Repere:


- Cand ii este greu nu ii lua greul, sustine-l sa il depaseasca singur,


- Cand nu are incredere in el, aminteste-i alte situatii concrete in care s-a descurcat bine sigur,


- Cand plange, ajuta-l sa se simta in siguranta plangand, in felul acesta isi va descarca emotiile care nu ii vor mai parazita comportamentul si va putea gasi solutii singur mult mai usor,


- Arata-i compasiune fata de trairile pe care le exprima,


- Nu ezita sa ii transmiti dragostea ta indiferent ce spune sau face cand ii este greu, ajutandu-l sa vada ca vorbele si faptele lui sunt influentate de dificultatea obstacolului iar in absenta acestuia, el este copilul bun pe care il cunosti,


- Apreciaza-i toate reusitele si nu ezita sa il lauzi pentru curajul dovedit, indicandu-i comportamente la care faci referire,


- Aminteste-i de momentele voastre speciale, cu multe amanunte, ele sunt sursa de linistire cand teama, furia, nemultumirea ca nu face fata il coplesesc. In felul acesta ii comuti atentia pe alta categorie de emotii si trairi (cu conditia sa fie reale, traite in diferite situatii din trecut).

 

Creeaza permanent momente speciale cu copilul tau, ele sunt resurse si surse de a face fata dificultatilor cu care se va confrunta.

 

 

Ce fel de parinte sunt

parent-photo 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

·         Imi incurajez copilul in permanenta,

 

·         Imi valorizez copilul,

 

·         Tratez cu tact si intelegere esecurile copilului meu (legate de scoala sau alte activitati),

 

·         Ii spun si ii transmit copilului meu ca ma simt foarte bine impreuna cu el,

 

·         Sunt empatic cu copilul meu,

 

·         Imi ajut copilul sa aiba prieteni si relatii valoroase de sprijin,

 

·         Radem foarte mult impreuna,

 

·         Apreciez eforturile copilului meu,

 

·         Cunosc si apreciez aptitudinile, calitatile si punctele tari ale copilului meu,

 

·         Ii explic atunci cand are nelamuriri, greseste sau are atitudini nepotrivite,

 

·         Il incurajez si il invat sa persevereze in ciuda greutatilor,

 

·         Sunt pozitiv in relatia cu copilul meu,

 

·         Am asteptari realiste  fata de copilul meu,

 

·         Nu imi revars durerea, disperarea mea pe copil iar daca o fac imi cer iertare explicandu-i ca nu are nici o vina pentru starile mele,

 

·         Ma implic in educarea copilului meu,

 

·         Asigur copilului meu o dezvoltare sănătoasă prin apreciere, dragoste, experiente noi, de stimulare precum si diferite responsabilitati si sarcini,

 

·         Discutam problemele pe care le are copilul meu si incercam sa gasim solutiile cele mai bune impreuna,

 

·         Colaborez cu cadrele didactice si alti specialisti implicati in viata copilului meu.

 

 

 

 

Minciuna la cei mici si mari…

Minciuna la cei mici si mari

 

Minciuna la cei mici si mari…

 

Din punct de vedere psihologic minciuna este un simptom al faptului ca ceva nu merge bine pentru copil. La varste mici poate fi vorba despre un amestec al fanteziei cu realitatea, dar o data cu inaintarea in varsta, cu cresterea ponderii principiului realitatii in viata lui, minciuna devine mai degraba un tip de comportament decat o fantezie. Astfel, la inceput este un efect al necunoasterii realitatii iar cu timpul devine o fuga de realitate. Situatia din urma este una care trebuie sa ne atraga atentia si preocuparea pentru a-i intelege sensul si nevoia.

 

Copiii mint deoarece se tem sa ia o anumita pozitie in ceea ce-i priveste sau sa se confrunte cu realitatea asa cum este ea. Ei cad adesea prada fricii, indoielii, proastei pareri de sine sau sentimentelor de vinovatie. Nefiind capabili sa faca fata lumii reale in mod adecvat, apeleaza la acest tip de comportamente de aparare, actionand contrar felului in care simt cu adevarat….

 

Accentul aici cade asupra noastra, a adultilor din preajma lor – identificand cauzele minciunii prin cunoasterea copilului, trebuie sa luam masuri pentru eliminarea acestora. Schimbarea comportamentului nostru in prinicipal in relatia cu copilul va determina dezvoltarea capacitatii lui de adecvare la realitate si, ca efect, de a se comporta in acord cu ceea ce simte.

 

Cum stau lucrurile cu minciuna in cazul adultilor? Cat din explicatii cu privire la sensul miciunii se potrivesc si pentru cei mari: frica, indoiala, stima de sine scazuta, sentimente de inadecvare si vinovatie… incapacitatea de a face fata lumii reale in mod adecvat dezvoltand acest comportament de aparare, actionand astfel contrar a ceea ce simt si ii motiveaza… ?

 

In proportie de 100% se potrivesc, doar ca in cazul adultilor ar trebui sa compenseze capacitatea dezvoltata, de a face fata realitatii, asumarea si trairea consecintelor in beneficiul acordului intre ceea ce simti si ceea ce faci. Aceasta inseamna maturitate: asumarea responsabilitatii, trairea efectelor, dar, psihologic vorbind, cel mai important este acordul intre componentele vietii noastre: emotii- ganduri- comportament. Un dezacord perpetuu conduce la o scindare greu de dus timp indelungat, cu efecte asupra personalitatii si vizibile nu doar in plan comportamental dar si al sanatatii, insotit adesea de anxietate, depresie, oscilatii emotionale ce pot creste pana la intensitatea unor afectiuni ce necesita psihoterapie sau chiar medicatie. Pana acolo se poate ajunge prin neformarea, nedezvoltarea adecvata si solida a caracterului, caci el este responsabilul acestor situatii.

 

De aceea trebuie sa incepem constructia adecvata a caracterului in copilarie iar ca adulti sa ne modelam permanent, voluntar, constient, luptand sa imbunatatim ceea ce s-a format deja.

 

Pentru sanatate si stare de bine, a noastra si a celor pe care ii formam!

 

 

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210