Minciuna

minciuna

Minciuna este acţiunea de a modifica cu bună ştiinţă adevărul, se referă la o conduită în general verbală, în care se susţin afirmaţii contrare cu ceea ce este cunoscut ca adevărat.
! Minciuna este un neadevăr afirmat conştient şi intenţionat. Autorul minciunii separă realul de ireal prezentându-l pe acesta din urmă ca şi cum ar fi real.
! La copil, atunci când etichetăm un enunţ spus de acesta ca minciună trebuie să avem în vedere în primul rând vârsta lui. Diferenţa între adevărat şi fals se face progresiv.

! Începând cu vârsta de 3-4 ani, o dată cu dezvoltarea progresivă a limbajului, copilul descoperă că poate să nu spună totul. Din această perspectivă, ascunderea adevărului face parte din acelaşi proces al identificării despre care am vorbit şi la capitolele anterioare. La această vârstă copilul nu poate face distincţia între real şi lumea sa imaginară şi va învăţa, şi în ceea ce priveşte lumea exterioară, materială, ceea ce este adevărat şi fals. Această distincţie, nu îşi va dobândi semnificaţia deplină înainte de 6-7 ani, vârsta la care se integrează mai solid diferitele valori sociale şi morale.
Tipuri de minciuni:
Daniel Marcelli în „Tratat de psihopatologia copilului” diferenţia următoarele tipuri de minciuni:
Minciuna utilitară este minciuna prin care copilul obţine un avantaj sau doreşte să evite o pedeapsă sau o neplăcere. În acest caz reacţia părinţilor şi a altor adulţi la comportamentul copilului va determina modul de evoluţie al minciunii.
De ex. părintele poate fi neatent sau prea credul riscând să îi favorizeze continuarea sau poate fi excesiv de moralizator ceea ce poate duce la adâncirea în minciună.
Minciuna de compensare este folosită pentru a readuce ceva pierdut sau inaccesibil (de ex. îşi inventează o familie bogată, îşi atribuie merite şcolare deosebite, sau spune că are mulţi prieteni când de fapt, în realitate el este retras). Acest tip de minciună este o fantezie normală în copilăria mică dacă nu ocupă un loc excesiv în imaginarul copilului. Dincolo de vârsta de 6 ani semnalează tulburări psihopatologice.
Mitomania este tendinţa patologică la minciună şi crearea de istorii imaginare. Dupré (1905) considera mitomania ca vanitoasă, malignă şi perversă. Copilul mitoman este confruntat cu carenţe severe, afective dar şi în liniile parentale, incertitudini de identificare -tată şi/sau mamă necunoscut(ă). De asemenea poate apărea delirul de reverie care caracterizează copiii ce trăiesc în permanenţă într-o lume de vis megalomană, în care deosebirea între delir şi reverie nu este întotdeauna prea clară.
La puberi şi adolescenţi
Mitomania are alte motivaţii: plăcerea de abuza de încrederea altuia, dorinţa de a capta atenţia, de a uimi, de a seduce, de a face rău sau a obţine alte beneficii.

Anca Munteanu în lucrarea Psihologia copilului si a adolescentului (1998) vorbeşte de următoarele tipuri de minciuni:
1. Minciuna de apărare care apare datorită temerii copilului de aflare a adevărului. Ea poate apărea datorită uui sistem educaţional prea aspru şi inflexibil. Copilul se teme de reacţia părinţilor şi se apără spunând o minciună. Atunci când află că a fost minţit părintele devine neliniştit, nervos, furios, proiectează un viitor sumbru pentru „micul mincinos”, toate acestea amplificând reacţiile sale, forţând mărturisirea şi crescând pedeapsa. Acest comportament al părintelui determină creşterea fricii copilului intrând amândoi într-un cerc vicios şi o tensiune crescândă. Deci agresivitatea şi anxietatea părinţilor, a altor persoane din anturajul copilului, îl determină să persiste în minciuni.
Pentru a preveni acest tip de minciună sau pentru a o elimina părintele trebuie:

  • să aprecieze la modul deschis şi direct sinceritatea copilului,
  • să stimuleze sinceritatea copilului, printr-un stil educativ mai flexibil,
  • să adopte o serie de convingeri conform cărora o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată.

2. Miniciuna de independenţă este minciuna folosită pentru a-şi apăra micile secrete, sau pentru a-şi apăra o anumită libertate în raport cu familia.
În acest caz părinţii trebuie să înţeleagă nevoia de independenţă a copilului şi să îi respecte dorinţa de a avea micile sale secrete şi să accepte că fiecare persoană, chiar şi un copil mititel poate avea propria lui intimitate. Astfel, de ex. un loc considerat secret de către puşti ar trebui respectat de părinte care nu va invada acest teritoriu, respectându-i dorinţa de intimitate
3. Minciuna de compensaţie apare când copilul doreşte să evadeze dintr-o situaţie neplăcută sau o stare neplăcută sau chiar traumatizantă. În aceste cazuri îşi atribuie merite, calităţi sau performanţe nereale.
De ex. un copil retras la grădiniţă poate povesti mamei cât de mulţi prieteni are şi ce experienţe deosebite şi iniţiate de el a avut împreună cu copii.
Acest tip de minicună apare datorită nevoii de valorizare, de afirmare.
În această situaţie părinţii trebuie să intervină discret dar operativ în eliminarea minciunii, sensibilitatea emoţională a copilului care utilizează astfel de minciuni fiind foarte mare.
Ei trebuie să îi ofere compensaţii reale care să le substituie progresiv pe cel imaginare (de ex. să organizeze activităţi pentru copil împreună cu colegii lui). Metoda directă de acuzare a micuţului că a minţit, făcându-l chiar să recunoască şi punându-l în faţa unui adevăr dureros pentru el, nu face decât să amplifice sensibilitatea rănită a copilului. De aceea ea nu este recomandabilă.
4. Minciuna de seducţie apare când copilul doreşte să facă o bună impresie, să atragă atenţia cu orice preţ. Acest gen de minciună apare frecvent în familiile dezorganizate, unde copilul este parte disputată sau de legătură între două familii şi el inventează fapte pentru a fi pe placul fiecăruia şi chiar bârfe şi răutăţi cu privire la celălalt părinte pentru a-şi proba dragostea şi fidelitatea faţă de cel căruia îi povesteşte. În aceste situaţii părinţii trebuie să renunţe atitudinea agresivă faţă de celălalt părinte al copilului şi să nu îl mai pună în postura de a se alia cu ei.
5. Minciuna de agresivitate are scopul de a atrage atenţia şi afecţiunea parentală către sine. De ex. când se naşte un frăţior şi părinţii vor gravita doar în jurul noului născut provoacă celuilalt copil sentimente de abandon.
Cauzele minciunii: (Beatrice Pălici - Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi, Editura EuroPublicis, Timişoara, 2006)
1. Frica
Aceasta îl determină pe copil să mintă pentru a evita pedeapsa. Ea este semnul unui sistem educaţional foarte exigent, cu aştepări foarte ridicate şi cu pedepse aspre.
2. Obişnuinţa
Folosirea repetată a mincinii îi crează copilului un firesc al comportamentului, astfel că de multe ori poate minţi şi când nu are o nevoie de minciună (la modul compulsiv). Cel mai eficient mod de reacţie în acest caz este acela de a-i oferi copilului posibilitatea de a-şi retrage minciuna fără a-i fi teamă de consecinţe.
3. Imitarea/învăţarea
Aceasta porneşte din familie, şi se referă la comportamentul părinţilor faţă de alte persoane în prezenţa acestora şi în absenţa lor. De asemenea în situaţii în care mama îl minte pe tată şi invers, sau părinţii se acuză reciproc de minciună, copilul învaţă ceea ce vede. De aceea se spune că puterea exemplului este cea mai importantă. De asemenea, minciuna folosită de părinţi faţă de copil, chiar cea considerată „nevinovată” în interpretarea părintelui este un exemplu pentru cel mic.
4. Imagina de sine negativă
Copiii cu o stimă de sine scăzută vor înfrumuseţa adevărul sau vor inventa întâmplări cu scopul de a-şi îmbunătăţi imaginea de sine atât în ochii proprii cât şi faţă de cei din jur.
Ceea ce am prezentat anterior reprezintă cauze ale minciunii copiilor mici. Începând cu vârsta şcolară, minciuna este un fapt intenţionat, copilul având capacitatea să înţeleagă implicaţiile morale ale acestuia.
În ceea ce îi priveşte pe adolescenţi, cauzele minciunii pot fi următoare (Beatrice Pălici - Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi, Editura EuroPublicis, Timişoara, 2006):
1. nevoia de autonomie şi lipsa de receptivitate a părinţilor faţă de această nevoie normală a lor,
2. temerile pe care le au şi acestea pot fi:

  • teama de a nu fi luat în seamă sau considerat prea mic
  • teama de a nu fi înţeles sau ridiculizat,
  • teama de pedeapsă,
  • teama de banal, obişnuit

3. pentru a se proteja,
4. pentru a proteja pe cineva,
5. pentru a capta atenţia,
6. uneori simt că minciuna este singura modalitate de a face faţă cererilor adulţilor,
7. pentru a masca probleme grave (consum de alcool, droguri, etc.).
Intervenţii:
1. În primul rând trebuie identificată cauza minciunii şi reevaluat stilul educativ al părintelui. Ca părinte trebuie să ne revizuim pedepsepsele pe care i le administrăm. Când suntem prea severi, copilul se teme de noi, de reacţiile noastre, ne va minţi ca să evite asta. Sau poate neminte ca să ne atragă atenţia pentru că în ultima vreme nu prea am avut timp pentru el. Este foarte important ca pedeapsa şi reacţia adultului să fie concordantă cu „fapta” copilului, nici mai mare, nici mai mică, pentru a avea efectul scontat.
2. Nu trebuie să fim acuzatori cu copilul sau neîndurători căci îi vom inhiba curajul de a-şi asuma propriile fapte.
3. Folosirea ascultării reflexive a copilului, încurajarea exprimării emoţiilor.
4. Construirea încrederii este un aspect important al educaţiei copilului. A-i arăta constant că promisiunile sunt respectate, indiferent de natura lor, îl face să aibă încredere în tine şi îl va învăţa să fie de încredere.
5. Când este în situaţii delicate trebuie să îl ajutăm să nu mintă intervenind delicat.
6. Scopul educaţiei părintelui nu este să îl pedepsească pentru că a minţit ci să îl încurajeze să spună adevărul.
7. Nu trebuie să copleşim copilul cu prea multe reguli şi expectanţe.
8. De asemenea educaţia şi disciplinarea nu înseamnă pedeapsă ci ascultare, susţinere, sinceritate, respect, încurajare.
9. Trebuie să facem distincţia între minciună şi imaginaţia bogată a copilului mic.
10. În cazul copilului mic (până în 6-7 ani) pedepsirea lui pentru minciună poate fi chiar dăunătoare. Cel mai indicat este să ne concentrăm pe sentimentele copilului (de ex. „Ştiu că îţi este teamă să mă superi, dar te-am băzut că îţi loveai sora. Dacă ţi-ai cere frumos jucăria sunt sigură că ţi-ar da-o”).
11. Exprimarea părintelui este foarte importantă. Este mai bine să spunem ceva astfel încât să conducem spre confirmări decât spre negarea faptelor. De ex. „De ce ai împrăştiat jucăriile prin toată camera?” sau, mai bine, „Oare cum au ajuns jucăriile astea prin toată camera? Mi-ar place să mă ajute cineva să le strâng.”
12. Să nu punem întrebări la care cunoaştem deja răspunsul (de ex. „Tu ai mâncat prăjitura?” ci mai bine: „Lipseşte prăjitura de pe farfurie. Pe faţa ta sunt urme de ciocolată. Ţi-am spus să îmi ceri mie mai întâi şi ai fi primit oricum”)
13. Să încurajăm sinceritatea. Dacă copilul recunoaşte că a spart geamul de ex, să evităm tentaţia de a-l mai certa ci să apreciem deschis şi direct curajul lui de a-şi recunoaşte fapta, greşeala.
14. Reacţia părintelui să se concentreze asupra sentimentelor copilului şi nu asupra faptei (de ex. copilul vorbeşte cu lux de amănunte despre jucăria sa specială care de fapt nu există în realitate şi îi putem răspunde „ţi-ai dori să ai această jucărie, ar fi nemaipomenit”).
15. Să nu ridiculizăm copilul lăudăros, indiferent de cauzele laudelor sale, căci riscăm ca stima şi imaginea de sine a copilului să scadă foarte mult. Îi putem spune cu calm faptul că noi ştim că el nu a făcut aşa ceva şi că oricum îl iubim aşa cum este el.
16. Minciunile spuse cu scopul de a scăpa de pedeapsă ne pun într-o situaţie dificilă pentru că dacă îl pedepsim când recunoaşte că a greşit asta îi va întări minciuna. Trebuie să găsim un echilibru între metoda punitivă şi cea permisivă.

logo2-bw          site partener         copsi bw

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210