Comportamentul opoziţionist

comp-opozant

Comportamentul opoziţionist se referă la încălcarea repetată a regulilor familiale sau sociale importante şi/sau a drepturilor de bază ale altor persoane. El se caracterizează prin neascutare, negativism, provocare şi opoziţie faţă de autoritate.
! Copiii cu comportamente opoziţioniste au dificultăţi în respectarea regulilor şi a cerinţelor, se înfurie foarte repede, îi enervează pe ceilalţi în mod constant şi îi învinovăţesc pentru propriile greşeli. Ei intră în conflict cu părinţii, colegii, prietenii, alţi membri ai familei, profesorii, etc. (Mihăilă Ionela - Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi – 2006).
Un aspect important este că aceste comportament apar în special în relaţia cu persoanele importante din viaţa copilului.
! Tulburarea comportamentală de tip opoziţionist este un model comportamental caracterizat prin neascultare, negativism, ostilitate, provocare şi opoziţie faţă de autoritate, în afara limitelor normale pentru un copil de aceeaşi vârstă., în acelaşi context socio-cultural şi care nu include încălcări grave ale drepturilor altora - cum ar fi hoţia, violenţa, etc. (conform OMS, clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de comportament).
! Copiii cu această tulburare sfidează frecvent şi activ regulile adulţilor, îi contrazic în mod repetat pe ceilalţi. Sfidarea este o provocare, prin aceasta copilul iniţiind confruntări şi manifestând grosolănie, lipsă de cooperare şi rezistenţă la autoritate.
! Mihăilă Ionela în lucrarea Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi – 2006 arată că identificarea opoziţionismului presupune prezenţa a cel puţin 4 dintre caracteristicile enumerate mai jos în comportamentul copilului, un timp de aproximativ 4-6 luni. Acestea sunt:

  1. îşi pierde repede şi deseori cumpătul,
  2. se ceartă şi se contrazice foarte repede cu părinţii/adulţii,
  3. refuză cererile părinţilor/adulţilor de a se conforma unor reguli sau le ignoră,
  4. face intenţionat anumite lucruri care îi enervează pe cei din jur,
  5. îi învinovăţeşte pe alţii pentru greşelile proprii,
  6. se enervează foarte uşor (este irascibil),
  7. este afesea furios şi îşi manifestă furia în mod exploziv,
  8. îi respinge pe cei din jur,
  9. are tendinţa de „a face în ciudă”,
  10. este răzbunător şi duşmănos.

Cauzele comportamentului opoziţionist:

  1. Poate fi parte a unui anumit stadiu de dezvoltare. Un astfel de comportament se manifestă mai pregnant în jurul vârstei de 2-3 ani, ca parte a procesului de formare a identităţii personale. În această perioadă copilul va răspunde în mod frecvent „Nu” şi va face exact inversul solicitării părintelui. Această reacţie are legătură cu diferenţierea sa faţă de lumea înconjurătoare, şi conştientizarea faptului că el este autorul acţiunilor sale pe care le poate comanda autonom. Iar pentru a ajunge să îşi întărească aceste sentiment de autonomie el trebuie să îşi demonstreze sieşi acest lucru. Ori acest lucru se întâmplă delimitându-şi voinţa ce cea a celor din jur. Prin urmare, în anumit limite, comportamentul opoziţionist este un proces normal în evoluţia psihologică a copilului. Pentru a deveni un proces anormal, cu tendinţe de psihopatologizare, trebuie să luăm în calcul perioada de timp în care se produce, şi asocierea cu alţi factori de risc (de ex. structuri psihologice particulare ale părinţilor, factori genetici de risc, un mediu nefavorabil de dezvoltare sau greşeli educaţionale). De asemenea, la pubertate, conflictele cu părinţii se amplifică. Este o altă perioadă în care se manifestă nevoia de individualizare a copilului. Acum comportametul opoziţionist „devine o problemă serioasă atunci când depăşeşte prin frecvenţă şi consistenţă comportamentul celorlalţi copii având aceeaşi vârstă şi nivel de dezvoltare şi când afectează viaţa socială, familială şi şcolară a copilului” (Irina Mihăilă - Incursiune în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi – 2006).
  2. Poate fi un episod determinat de faptul că este obosit, flămând, stresat, supărat. Atunci copilul în general se contrazice cu cei din jur, bombăneşte, nu ascultă, îi sfidează pe părinţi şi se finalizează o dată cu terminarea condiţiilor acre l-au determinat (odihnă, hrană, etc).
  3. Factori psiho-sociali. În situaţia tulburării de comportament de tip opoziţionist, deşi nu s-au stabilit foarte clar, cauzele acesteia, s-a observat existenţa unor caracteristici psiho-sociale ale familei: părinte/părinţi alcoolici, strategii inadecvate de educare a copiilor –părinţi prea rigizi, agresivitate marcantă, inconsecvenţa reacţiilor părinţilor, probleme fizice şi psihice ale părinţilor, alte probleme familiale.

Intervenţii:

În cazul copiilor cu comportament opoziţionist există următoarele modalităţi de intervenţie:

  1. programe de instruire a părinţilor în vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă comportamentului copilului,
  2. consiliere/psihoterapie individuală a părinţilor în vederea modificării reacţiilor sau schimbării metodelor educative,
  3. psihoterapie individuală adresată copiilor pentru diminuarea problemelor emoţionale si consolidarea încrederii în sine,
  4. psihoterapie de familie pentru îmbunătăţirea relaţionării dintre părinţi şi copii.

Sfaturi pentru părinţi care se confruntă cu opoziţionismul copilului:

  1. Folosirea adecvată a laudei şi încurajării în vederea consolidării comportamentelor pozitive, cooperante ale copilului,
  2. Aprecierea deschisă şi directă în situaţii în care dă dovadă de flexibilitate,
  3. Evidenţierea şi iniţierea experienţelor pozitive pe care părinţii le au cu copiii,
  4. Folosirea ascultării reflexive în comunicarea cu copilul,
  5. Încurajarea exprimării emoţiilor copilului într-un mod potrivit, adecvat,
  6. Stabilirea unor limite şi reguli pentru copil, adecvate vârstei şi consecvenţă în solicitarea de respecare a acestora,
  7. Având în vederea tendinţa copilului cu o astfel de tulburare de a intra în conflict, reacţia părintelui trebuie să dezamorseze tensiunea, nu să o amplifice şi de accea este necesară păstrarea calmului părinţilor şi stabilirea unor priorităţi în ceea ce părintele doreşte ca el să facă,
  8. De ex. dacă îl pedepsiţi trimiţându-l în camera lui, nu-l mai şi certaţi reluând „morală” după terminarea pedepsei.
  9. Părinţii ar trebui să încerce să obţină şi sprijinul altor persoane în creşterea copilului, pentru a evita epuizarea fizică şi nervoasă, ceea ce conduce la pierderea controlului în relaţia cu copilul.

logo2-bw          site partener         copsi bw

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210