Prima tabara

prima tabara

 

 

„Sa il trimit sau nu?”… „Oare nu e prea mic?”… „Nu a mai fost niciodata plecat atatea zile de langa noi… nu va face fata despartirii atata timp….” (sau poate, in realitate, eu nu voi face fata despartirii de el)…

Emotii, temeri… dileme si adesea concluzionam: „Lasa, poate anul viitor cand e mai mare, are mai multe abilitati pentru a se descurca mai bine….” Oare?.. Nu e copilul din noi insine cel temator care se exprima in cuvintele acestea? Nu el opreste cresterea copilului real, cel din afara, spunandu-i lui ca nu poate, din neacceptarea propriei neputinte, dificultatea de a se confrunta cu propriile emotii, durerea proprie a despartirii pe care o amana astfel?... Cel mai adesea asa este. Si, sigur nu ne este usor. Doar ca astfel le afectam si lor cresterea, si ei vor fi la randu-le adulti cu un copil interior inhibat si temator care la randul lui se va manifesta la greu in fata vicisitudinilor vietii… prin retragere, blocaj, evitare, negare sau revolta, asumare in necunoastere, etc…

COPIII: Sustinandu-le autonomia, sprijinindu-i in autocunoastere, ii ajutam sa creasca armonios.

 

E necesar uneori sa luam distanta fata de persoanele importante ori apropiate din viata noastra, avand ocazia sa le apreciem mai bine din cauza perspectivei diferite care se creeaza… Si aflam astfel lucruri noi despre ceea ce ne leaga, despre ceea ce traim, despre noi insine si despre ei. Avem ocazia sa ni se confirme credintele ori sa fie infirmate, ceea ce nu este rau nici asta, ajutandu-ne sa schimbam perspectiva, abordarea, sa imbunatatim ceva in comportamentul nostru.

 

In ceea ce ii priveste pe copiii nostri, lucrurile nu stau diferit. Indepartandu-se pentru o perioada, ii cunoastem mai bine, aflam multe despre ei- si orice am afla este doar constructiv, oferindu-ne posibilitatea sa luam masuri, sa intervenim ghidandu-i mai bine si adecvat in viitor….

Ei, la randul lor, au ocazia de a se cunoaste in mod diferit de momentele cand sunt in spatiul sigur, protejat si lasandu-se pe seama celor mari. Relatia noastra se aseaza pe noi pozitii, adecvate unui alt nivel de functionare, unul care implica un pas in plus spre autonomie, responzabilitate, autoconducere, asumare, implicare. Toate se obtin uneori cu greu, cu eforturi mari din partea celor mici, eforturi de care avem tendinta sa ii tinem departe dintr-un soi de protectie ce se poate arata, in timp cel putin, nefunctionala. Rezistand acestei tendinte si sustinandu-i cand trec prin greu, fara a le prelua greul ci a le incuraja resursele de a-i face face, a-i sustine in efortul lor, a le oferi idei despre solutii si cai de rezolvare a situatiilor dificile pe care le intalnesc, insa nu a le rezolva in locul lor, conduce la rezultate mai utile dezvoltarii lor, deoarece cladesc personalitatea si modeleaza caracterul.

„Vino sa ma iei!” „E prea mult, nu mai merg niciodata in tabara!” „Mi-e dor de tine…. Vreau acasa!”

 

Momente apasatoare ne incearca sufletele cand lacrimi grele ce le ineaca cuvintele se rostogolesc pe obrajorii mici in exprimarea neputintei, incercarilor de a depasi obstacole resimtite si ca si noi, adesea, in alte circumstante, si ei simt ca se poticnesc si atunci ne cer ajutorul disperati. …Si sufletele noastre de parinti buni si iubitori, protectivi si grijulii sunt asaltate de emotii puternice si se zbat atunci dorind sa ia durerea, sa ii scuteasca de suferinta … Dar adevarul este ca o astfel de suferinta ii formeaza. E suferinta cresterii si maturizarii de care uitam si noi sub influenta emotiilor care ne invadeaza mintea si ne dicteaza comportamentul.

 

Si ceea ce este sanatos sa facem in astfel de momente ar fi sa le incurajam exprimarea, sa le sustinem emotiile, sa le intelegem disperarea in care poate traiesc si sa le aratam cum sa faca fata sau ca pot sa faca fata… Este ceea ce au nevoie in fapt… Durerea e traita diferit daca ii intelegem sursa si are un rost, inalta si purifica, dezvolta si maturizeaza. Nu trebuie inlaturata cu orice pret si neaparat intotdeauna. Doar fricile noastre interioare, vulnerabilitatile create din dureri neprelucrate, neintelese, traume ale propriului copil interior, pe care nu le-am depasit, ne indeamna sa o evitam si sa ne comportam astfel si cu durerea lor.

 

Insa pentru a avea comportamente de sustinere si sprijin in fata durerii lor manifestate, trebuie sa fim mai intai noi capabili de a ne controla emotiile, a le intelege si accepta, si de a le tolera sub influenta gandirii mature si echilibrate. Abia atunci vom fi un sprijin real micutului speriat, transmitandu-i calm si echilibru.

 

Repere:


- Cand ii este greu nu ii lua greul, sustine-l sa il depaseasca singur,


- Cand nu are incredere in el, aminteste-i alte situatii concrete in care s-a descurcat bine sigur,


- Cand plange, ajuta-l sa se simta in siguranta plangand, in felul acesta isi va descarca emotiile care nu ii vor mai parazita comportamentul si va putea gasi solutii singur mult mai usor,


- Arata-i compasiune fata de trairile pe care le exprima,


- Nu ezita sa ii transmiti dragostea ta indiferent ce spune sau face cand ii este greu, ajutandu-l sa vada ca vorbele si faptele lui sunt influentate de dificultatea obstacolului iar in absenta acestuia, el este copilul bun pe care il cunosti,


- Apreciaza-i toate reusitele si nu ezita sa il lauzi pentru curajul dovedit, indicandu-i comportamente la care faci referire,


- Aminteste-i de momentele voastre speciale, cu multe amanunte, ele sunt sursa de linistire cand teama, furia, nemultumirea ca nu face fata il coplesesc. In felul acesta ii comuti atentia pe alta categorie de emotii si trairi (cu conditia sa fie reale, traite in diferite situatii din trecut).

 

Creeaza permanent momente speciale cu copilul tau, ele sunt resurse si surse de a face fata dificultatilor cu care se va confrunta.

 

 

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210