Pe scena vietii

Vine o vreme cand este necesar sa ne uitam inapoi nu pentru a ne crampona de trecut si a pierde astfel propriul drum din vedere ci doar pentru a lua de acolo cele de trebuinta si a ne incuraja sa luam aminte pentru a trai in prezent si a vedea lumina calauzitoare spre viitorul real, autentic si nu cel nerealist, fantezist sau contrafacut ori nepotrivit cu ceea ce suntem.

Doar astfel trecutul si viitorul se pot uni in vesnicul prezent, doar astfel, a trai in prezent capata un sens propriu si potrivit si doar atunci cand aceasta unificare se suprapune peste cea data de o alta cale: aceea a coborarii in propria fiinta... luand „liftul” imaginar si patrunzand inlauntrul fiintei adanc si necunoscut in care iti faci curajul sa intri pentru a innoda in prezent si calea ce porneste de acolo si urca, iesind in exterior spre ceilalti si mergand spre Divinitate, Creator sau Forta suprema ori cum vrea si simte sa o numeasca fiecare dintre noi. Si astfel, un alt fir se adauga si nodul prezentului se intareste tinandu-ne mai bine ancorati in realitate ca pe papusa a caror fire precis prinse o fac mobila si capabila sa exprime ceea ce creatorul si manuitorul isi doreste prin ea. In acest fel noi suntem papusa dar si creatorul si manuitorul ei, intr-o derulare perpetua pe scena vietii si realitatii, a cailor care se intrepatrund si ne dau sens... un sens dar si o cale resimtita tot mai mult ca fiind a noastra prin constientizarea surselor si resurselor ei, ale noastre, proprii. Si acest propriu e ancorat, mentinut, derulat si sustinut prin vesnica respiratie, care prin ritmul ei mentine prezentul, sustine constientizarea si face loc cresterii, dezvoltarii, transformarii...

Sunt momente in care drumul trecutului spre viitor ne preocupa mai mult in prezent, momente in care avem nevoie de invatamintele experientelor anterioare ca de instrumente necesare parcurgerii in continuare a drumului si stabilirea reperelor de viitor.

Sunt alte momente in care coborarea in interior e imperioasa pentru a regasi resurse depozitate acolo nestiute sau uitate doar, dar a caror trebuinta ne indeamna spre cautare. Sunt adesea momente ale vietii care vin dinspre ceilalti ori sunt incurajate de evenimente incarcate energetic ce declanseaza o cautare pentru a ne adecva lor in cel mai bun mod posibil. Sunt uneori situatii personale -conflicte, neintelegeri, crize, sau pierderi ale unor oameni dragi, bruste ori urmare a unor dureri prelungite si chinuitoare sau sunt evenimente sociale– sarbatori, festivitati ori crize care ne cuprind la nivel de masa, ne angreneaza in traditii, ritualuri sociale si se deruleaza intr-un mod specific stimultand nevoi de comuniune si apartenenta, conectandu-ne unii cu ceilalti si cu alte Forte.

Explorarea interioara

“Explorarea spatiului interior conduce intotdeauna la Adevarul care elibereaza”...

Uneori o facem in locuri si spatii care au menirea de a face legatura intre acesta si lume, alteori prin aducerea amintirilor si crearea lumii exterioare in noi insine, dar intotdeauna legatura aceasta elibereaza, caci Adevarul curata.

Insa curatarea nu e echivalentul linistii deoarece adesea e un proces ce se soldeaza cu impuritati, resturi, parti ce se activeaza si se resimt. Anxietati, frici vechi, uitate, reprimate, inhibate se activeaza prin acest proces de curatire, si resimtirea lor ca si existenta lor, uneori ne mira, alteori nu tocmai nestiute, doar ne enerveaza caci le credeam de mult “trecute”...

Procesarea lor, intelegerea, nu doar rationala ci si emotionala, o intelegere care provine din acel adanc al fiintei care are alte ratiuni de existenta decat ratiunea insasi si e masurata prin acceptare si detasare, le face sa “treaca” scazandu-le in fapt intensitatea si gasindu-si astfel locul in noi intr-un mod util si cu sens.

Asa isi face loc Adevarul pentru a ni se releva in toata puterea lui…

Dar mai sunt si momente cand adevarul isi face simtita prezenta ca o stare inconfundabila de bine si liniste, autenticitate si sens neinteles dar puternic resimtit in anumite spatii naturale, ivit prin accesarea legaturii noastre ancestrale cu universul, lumea, natura si elementele ei. Si cu cat spatiul este unul mai “natural” impregnat de elemente primordiale care sunt la baza tuturor lucrurilor, cu atat accesarea adevarului interior este mai usoara iar puterea lui mai mare.

Conectarea cu natura ne conecteaza la noi insine, la natura din noi, la forta si puterea ei.

Conectarea cu natura ne aduce aminte de noi insine, iar aceasta aducere aminte este uneori, din nefericire, ca o trezire dintr-un cosmar care te bulverseaza initial dar peste care treci cand realitatea iti spune ca tu esti mai mult decat cosmarul.

Conectarea la natura ne aminteste cine suntem si ne ajuta sa fim dincolo de frici, anxietati, nesigurante, nu pentru ca ni le ia in mod miraculos ci pentru ca arata cum le putem integra in mod armonios, asemeni ei.

In psihoterapie si in viata...

Cautand in interior, adesea suntem manati de o nevoie imperioasa de transformare pentru adecvare si corespondenta, egalitate intre inauntru si in afara, interior si exterior.

Alteori cautarile in interior sunt determinate de schimbari la nivelul “invelisurilor” exterioare, corpul fizic, psihic ul propriu ori relatii.

Dar oricare ar fi motivul sau trigerul cautarii, suntem cuprinsi uneori de adevarata transformare de care ne dam seama pe parcurs, o constientizam din nevoia de adecvare. Si nu o realizam adesea de la inceput.

Ea vine cu frica existentiala pentru ca totul se schimba din mers si este stimulata nesiguranta caci instrumentele detinute, obisnuite, folosite pana acum nu mai functioneaza, nu se mai potrivesc, strategiile devin ineficiente, gandirea devine adesea compulsiva si lipsa controlului o bulverseaza incercand sa il restabileasca prin structurari fortate, devenite adesea obsesii dar sunt obsesii determinate de nevoia de structurare.

O oboseala coplesioare, determinata de imensul consum de energie din interior pune stapanire pe corpul fizic si adesea pe psihic. Emotiile sunt puternice si greu de stavilit, agitatia motorie e de neinteles si de necontrolat dar uneori pare singura capabila sa opreasca ganduri, stari sau senzatii fizice. Gandirea abia tine pasul cu miscarea pentru a-i da sens si a nu parea “ciudati” sau ne transforma in ciudati care se misca fara rost si in dezacord cu realitttea. Si mai grav este atunci cand gandirea nu reuseste sa tina pasul si chiar se ajunge la un dezacord cu realitatea. Dar se ne oprim inaintea acestei situatii, cand mecanismele Eului detin inca fraiele constiintei permitand si inconstientului sa patrunda putin care putin si intr-un mod care desi destabilizeaza nu destructureaza grav si puternic intreaga fiinta. Pana aici lucrurile se pot rearanja, greu, cu efort, in timp si cu energie chiar si cu intrebari legate de aceasta: de unde sa o mai luam oare, consumata fiind in interiorul bulversat amarnic?

Este greu… consumator… transformator…

Cuvintele

Cuvintele…

Fac atat de mult bine si costa atat de putin, conditia de baza este sa reprezinte ceea ce simti si traiesti, dupa care exprimarea lor e ca un aer curat, inmiresmat si binefacator intr-o camera inchisa…

Cuvintele sunt pansamente pentru rani care oblojesc si ajuta vindecarea cel putin, iar alteori hranesc si ajuta cresterea si evolutia.

De ce alegem atat de putin sa le folosim, sa le oferim? De ce evitam sa le exprimam si, uneori, ne e frica de ele? De ce le reducem la a exprima sub presiunea si intensitatea emotiilor si, in felul acesta, devin solul ispasitor al impulsurilor, "vehicol" al emotiilor negative care se descarca prin ele?