Drumuri si locuri: CALATORII

cats

 

 

Mi-am dorit sa mai raman aici cum nu mi-am dorit niciodata sa fiu intr-un loc pe acest pamant... ceva, necunoscut si nesimtit m-a atras inca de cand am pornit pe drumul intortochiat si abrupt ce “sculpta” parca muntele intunecat… negru… arid… despoiat de aproape orice vegetatie aratandu-si goliciunea asemeni sufletului “dezbracat “ de orice acoperire menita sa ii ascunda adevarata identitate si stare… Asa era el, acest munte si ele, aceste locuri cu urcusuri si coborasuri: fara nimic si totusi emanad atat de multa energie si complexitate. M-am gandit si am simtit puternic atunci ca asa suntem si in interior atunci cand fugim de noi insine, speriati de goliciunea si intunericul de acolo, incercand sa brodam panze colorate si complicate pentru a-l infumuseta si arata lumii in culori, forme si texturi, suprafete mai mult sau mai putin superficial... Insa si fara ele sufletul e minunat… asemeni acestor locuri…

Dar sa revin la realitatea exterioara, permitandu-mi sa fac din timp in timp conexiuni cu realitatea interioara intr-o legatura pe care o simt mai naturala si reala cum nu cred ca poate exista o alta…

Bolovani grei iti dadeau impresia ca cineva a afanat pamantul pe urcare sau coborare ca si atunci cand il pregatesti de arat si te facea sa intrebi de ce… Apropiindu-te, vedeai ca bolovanii grei si negii erau pietrificati… de timp si vreme indelungata… si in fapt erau roci vulcanice care cine stie cand au fost bucati moi, poate lichide iar acum sunt incremenite, dure … Nu sunt ceea ce par dar sunt ceea ce trebuie si e normal sa fie in acord cu istoria si evolutia lor… Nu suntem adesea ceea ce parem pentru altii sau pentru parti din noi insine care ne vor intr-un fel anume dar diferit de ralitatea noastra naturala… Descoperind-o insa realizam ca asa trebuia in fapt si nu cum ne-am fi asteptat, dorit sau cerut prin asteptarile exterioare…

Drumul ingust serpuieste in zig-zag-uri dese, cu ale sale curbe in ace de par, si intr-o urcare sau coborare destul de abrupta, ofera privelisti uluitoare, ce-ti taie respiratia, marginit pe de o parte de stanca intunecata si pe de alta parte de prapastii adanci, infrumusetat din loc in loc de cactusi: insula, muntele… apa… insulele vecine ti se ofera privirii in toata splendoarea lor, atat de direct si deschis incat te coplesesc. Inspaimantator sau minunat, ori ambele in egala masura, traind senzatii amestecate de incantare si teama, coplesit de forta si impunerea naturii, dar pe un drum creat de om … un amestec intre ancestralul natural si noul creat de evolutie. Simteam atat de puternic asemanarea cu ceea ce suntem noi, oamenii, acelasi amestec de vechi, transcendent, primitiv si transmis din generatie in generatie prin straturi inconstiente si nou, evoluat, dezvoltat… prin aportul propriului prezent… Era atat de puternica asemanarea si comuniunea care venea din aceasta, sentimentul apartinerii unui intreg in care te integrezi si te potrivesti perfect, fiind de acolo dar nestiind asta pana acum … Si de aici venea nevoia si curajul de a cunoaste mai mult in jur, cunoscand astfel inauntru, in interiorul tau… Nu am trait niciodata atat de puternic aceasta senzatie a parcurgerii unui drum atat in afara cat si in mine insami… Legatura simtita devenea tot mai puternica o data cu fiecare minut care trecea si fiecare senzatie resimtita…

Pe acest drum greu de parcurs dar minunat de trait, ajungi daca continui suficient si nu te sperii retragandu-te, ajungi in cele din urma la un satuc… Daca nu te sperii, retragandu-te ingrozit de greutatea drumului, coplesit de senzatii si forta cu care te invadeaza… Ajungi la satucul numit … Masca… E un nume ori o metafora?... Este de fapt exact si doar ceea ce simti si traiesti… pentru mine a fost metafora perfecta a lagaturii lumilor…

O mica asezare ascunsa intre aceste piscuri muntoase vulcanice... Hmm, ajungi daca ai curaj… si nu renunti… Suna cunoscut dar de cate ori renuntam sa continuam, speriati de ceea ce se intampla cu noi?... Acum, in aceasta calatorie este la fel… continui, iei drumul in piept… te bucuri de priveliste lasandu-te uimit, impresionat, chiar coplesit de ea, infricosat pe alocuri, o traiesti mergand mai departe sau te intorci, teama acaparandu-te si trimitandu-te inapoi…

Am continuat si am ajuns in aceasta asezare micuta, retrasa, linistatita. Linistea de acolo iti cuprinde intraga fiinta si calmul locului te inunda ca o apa care cuprinde tot in cale sau ca si lava care cu multi ani in urma l-a cuprins si pe el… acest satuc. Oare asa este si in sufletul tau, acolo, in interiorul intunecat in care te temi sa intri? … Am simtit atunci puteric ca da… asa trebuie sa fie…

Mergand pe aleile inguste si abrupte, atat de abrupte incat simti cum te trag in jos, faci efort sa te opui caderii, alunecarii intr-un permanent contact cu forta proprie care se opune fortei locului. Gravat cu verdeata incredibila, izvorata parca din stanca… palmieri inalti si grosi, robusti, tufe inflorite si cactusi de diferite forme si marimi, construit pe nivele pe inaltimea stancilor, in centrul satului care reprezinta primul nivel, un copac batran cu o coroana uriasa, impunatoare treneaza inconjurat de alei si bancute si de o bisericuta care se deschide pentru slujbe dar si pentru vizitatori. Atata liniste si totusi atata viata… atata diversitate si complexitate ascunsa, nestiuta si nebanuita! Atata pace si o stare de bine cum nu am mai cunoscut…

Din nou intrebarea: oare asa este si sufletul meu, atatea minunatii se ascund nestiute si neaflate datorita temerii care ma face adesea sa ma intorc din drum?... Oare asa e si sufletul altor oameni?... Intotdeauna am crezut ca da, dar acum m-am convins… vazand… simtind… traind ceea ce traiam, am avut confirmarea existentei lor. Si un elan mi-a inundat fiinta, o bucurie bazala ca si cea a realizarii sensului vietii, o stare unica asemanatoare gasirii izvorului vietii… si intr-un fel da, parca as fi gasit izvorul vietii… sursa fiintei … aurul ascuns de existenta caruia stiam dar ma indoiam uneori…

Aerul cald si adierea placuta a vantului bland, lumina calma a apusului se lasau usor, cu blandete si grija parca peste locurile mirifice ca intr-o completare perfecta a elementelor naturii ce se potenteaza reciproc…

Apele oceanului nu indraznesc sa se apropie atat de mult de asezarea ascunsa iar omul nu poate accede catre ape pe plaja, din sat, stanci inalte- Gigantii, strajeri ai apelor sau ai pamantului -n-as sti sa spun- ei oprindu-i legatura si doar apele iti permit sa ajungi la plaja iar plaja e doar o comunicare a apei cu pamantul nu si cu omul … interesant parcurs si neinteleasa legatura… am ramas in extaz vazand… traind … simtind dar neintelegand totul… realizand ca sunt atatea altele de inteles iar pentru asta e nevoie de inca o calatorie cand poate as avea acces la alte intelesuri.

 

Dar ca si in propria viata… cand oare intelegem tot? Realizam ca avem multe alte calatorii de facut in interior pentru noi intelesuri desprinse si cotloane descoperite… Si asta e frumusetea si bucuria de fapt: CALATORIA – drumul spre descoperiri.

 

 

logo2-bw          site partener         copsi bw

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210