Desertul sufletului

desert

... Un desert intins, vast, nemarginit imi simt sufletul, un desert ce arde sub razele fierbinti ale emotiilor dureros de puternice... Pare linistit, nemiscat, pietrificat in linistea data de lipsa vietii desi in interior simte vibratii puternice rascolitoare si tulburatoare... Nimic nu se aude, nici un sunet nu indrazneste parca sa tulbure linistea dar el stie ca este o liniste aparenta, de suprafata, caci in interior se afla altceva, ce stie, simte ca  va afla in curand.... Nu stie inca dar simte... nu a aflat dar este pe cale sa descopere... Isi doreste dar in acelasi timp se teme...
Din cand in cand o fata morgana apare in fata sufletului desertic, ca o realitate, insa este realitatea nascuta din dorintele profunde. Este reala, o simte si o traieste dar este creatia durerii interioare si a nevoilor ascunse care vor a iesi la iveala insa nu o pot face decat deghizandu-se si inseland astfel forte puternice, sigure si nevazute aflate de straja.


Dintr-o data, o adiere il spulbera pe el desertul... pe el sufletul... il scoate din nemiscare, si-i da o forma noua. O adiere usoara ce se inteteste si spulbera totul. O poate opri? Isi doreste sa o opreasca? Realizeaza macar ca el insusi s-ar putea sa fie cel care a creat vantul, prin puterea caldurii proprii ce crestea cu repeziciune in interior? Stie sau nu... poate observa doar ceea ce se intampla si anume cum vantul adie incet, si din ce in ce mai puternic. Vantul isi urmeaza calea, adie... suiera ... se inteteste... E un vant cald-racoros pe care il astepta ca sa ii aline fierbinteala, il dorea cu ardoare si nerabdare chinuita sub soarele arzator.


Si el desertul ... el sufletul... se schimba... nisipul arata deja altfel, s-a reconstruit sub influenta vantului. Brusc caldura din interior nu ii mai atrage atentia ci forma exterioara devine centrul interesului, felul in care arata.... altfel... E tot el si totusi este altfel, arde la fel si noaptea ingheata intr-un somn rece care il amorteste.
Dar acum este schimbat, oare ii este bine asa? Isi dorea schimbarea, o simtea ca pe o necesitate ascunsa, nedeslusita foarte limpede dar resimtita mai ales in momentele in care durerea arsurii solare era prea mare. Insa acum cand schimbarea s-a produs, traieste diferit si sufera din nou caci durerea provocata de arsura a fost inlocuita cu cea a schimbarii. Cum va putea fi la fel? Si, in absenta acelui fel obisnuit, cum se va purta? Este o cale pentru asta? O va invata? Va dori sa o invete, ori va alege sa urmeze sensul schimbarii...


Iar fata morgana apare din nou de aceasta data scoasa la iveala de vantul miscator, tulburator, ce reconstruieste forme si continuturi ascunse. O alinare... o linistire si o noua neliniste ... oare va mai fi liniste vreodata? Poate ca da, poate ca nu... Cine stie? Cine ar putea spune cu siguranta? Poate ca insasi schimbarea este o cale buna... Vom vedea.

Temnita interioara

A deveni o persoana

C. Rogers spunea ca atunci cand trairi neacceptate sunt lasate sa curga si sa existe in noi, cu atat ele isi vor ocupa locul cuvenit in armonia de ansamblu a trairilor interioare, intr-un echilibru in care te poti simti „iubitor, tandru, atent si cooperant dar si ostil, pofticios sau furios, [...] vei simti atat interes, zel si curiozitate, ca si lene sau apatie... vei simi ca esti curajos si aventuros dar si temator, infricosat”. Traind in strans echilibru fata de complexitatea trairilor proprii si cu o atitudine de acceptare a lor, acestea opereaza intr-o armonie constructiva, in loc sa te atraga pe o cale diabolica, incontrolabila.
«Unii oameni isi exprima aceasta ingrijorare spunand ca, daca ar fi un individ asa cum este cu adevarat, ar descatusa fiara din el. Privind mai atent fiarele reale, animalele, vom constata cu surprindere poate cum sunt ele. Leul este deseori simbolul „fiarei flamande”. Insa cum stau lucrurile cu el? Cu exceptia situatiei in care a fost deformat de contactul cu oamenii, are unele din calitatile de mai sus. Ucide cand ii este foame insa nu se deda la un exces salbatic in crime, nici nu se indoapa. Cand este pui e neajutorat si dependent, dar de aici ajunge la independenta. Nu se agata de dependenta. In pruncie e egoist si egocentric, dar ca adult manifesta un grad rezonabil de cooperare si isi hraneste puii, ii ingrijeste si-i protejeaza. Isi satisface dorintele sexuale, dar asta nu inseamna ca se deda la orgii nebunesti. Diferitele sale tendinte si imbolduri se afla in armonie. Este intr-un sens bazal, un membru constructiv si de incredere al speciei felis leo. »
Si C. Rogers spune in continuare, pornind de la aceasta comparatie, ca daca si individul uman este cu adevarat si profund un membru unic al speciei umane, acest lucru nu ar trebui sa starneasca groaza. Asta inseamna ca el traieste pe deplin si in mod deschis procesul complex de a fi una dintre cele mai sensibile, reactive si creative creaturi de pe planeta. „... a fi pe deplin fiinta umana, in toata unicitatea ta nu este un proces ce ar trebui sa primeasca eticheta de „rau”... termeni mai adecvati ar fi de proces „pozitiv”, „constructiv”, „realist” sau „demn de incredere”.
(C. Rogers – A deveni o persoana)

In acest sens propun sinelui tau o poveste ….


Temnița interioara

temnita

In adancul interior al fiintei noastre, la capatul unui drum uneori lung, labirintic si presarat de obstacole, un drum fata de care simtim atat frica de a-l urma dar si o atractie misterioasa, adesea inexplicabila, acolo, la capatul acestui drum, se gaseste un loc mic sau mai mare... o camera interioara ai carei pereti sunt ziditi cu piatra neteda de rau, rece si umeda sau sunt sapati in stanca seculara si perena, devenita dura si rezistenta caci mii de generatii au participat la cladirea ei si noi insine o facem in continuare. Si aceasta camera, asa cum spuneam, pare adesea mica, alteori insa este deosebit de incapatoare, racoroasa si intunecata, respinsa datorita fiorului pe care ti-l transmite, caci ascunde si inchide ferecandu-si portile, usile mici cu zavoare grele de metal dur si vechi, ascunde parti uitate si respinse, neasumate: impulsuri, nevoi adesea bazale, dorinte, emotii etichetate ca fiind negative, furii, frici si alte „pericole” vechi – din timpul altor genetratii sau mai noi, trimise acolo de noi insine sau parintii, adultii care ne-au format in conformitate cu „lumea”.


Cateodata, un licar de lumina o face vizibila si partial macar cercetabila, starnind curiozitatea pentru a descoperi ce se ascunde acolo, ce este atat de periculos si infricosator incat a fost ferecat si trimis in intuneric pentru a nu mai exista. Simti un fior pe piele, un miros particular, sau zgomote deosebire, ciudate in preajma acestui loc... Dar de cele mai multe ori licarul se stinge repede sub presiunea fortelor externe - sociale, educationale, culturale, familiale sau transgenerationale, cenzorilor si normelor etice, valorice si principiale create de acestea, astfel incat ramane parasita in intunericul constiintei noastre care a condamnat sa zaca acolo ferecate toate cele numite „pericole” de judecatorul activ al constiintei.


Pe acelasi drum pe care te poti indrepta spre temnita despre care vorbesc, daca incepi a-l parcurge, observi o carare desprinsa care se abate in alta directie si te atrage prin „frumusetea” ei: luminata, ingrijita, atragatoare, parca invitandu-te sa o urmezi, dandu-ti un sentiment de siguranta si protectie; insa parcurgand acest drum poti resimti usoare nelinisti pe care cu greu le intelegi, te surprind chiar. Undeva, pe parcursul acestui drum, intalnesti o alta incapere care se doreste a fi primitoare: luminoasa si calda, incarcata cu emotii si stari, norme si valori, principii si reguli – impodobite, imachetate astfel incat sa te atraga si sa iti arate frumusetea si utilitatea lor. Uitandu-te atent, vei observa ca o parte dintre acestea iti plac, vei constata ca ai nevoie de unele dintre ele, insa este ciudat cum toate incearca sa se impuna, sa te convinga ca sunt cele mai importante, speciale, de nerefuzat. S-ar putea sa resimti o presiune din partea lor, o presiune care sa te faca sa vrei sa fugi, sa scapi si in acelasi timp sa constati ca devii confuz cu privire la ceea ce se intampla: Cum de doresc sa ma indepartez de lucruri atat de atragatoare? ... Cum se face ca desi le cunosc si inteleg importanta si utilitatea parca nu le vreau, sau cel putin nu pe toate dintre ele? ... Confuzia aceasta te bulverseaza, te socheaza adesea si uneori te intorci mai curios spre drumul intunecat, caci de acolo simti o presiune sau o atractie de asemenea de neinteles...

Si gasind in tine curajul de a te apropia putin cate putin pentru a cerceta lucrurile ascunse, vei face descoperiri importante: cel putin o parte din ceea ce este acolo inchis si reprimat este al tau, vei resimti ca iti apartin macar in parte, unele nu sunt cunoscute iar altele iti sunt de fapt cunoscute si ti le amintesti ca imagini, stari, senzatii, ganduri sau orice alte feluri de simboluri doar de tine stiute... de mult pierdute, ca si cum ar fi vorba de vise sterse si vechi... amintiri estompate sau poate fantezii nerealiste... Si constati cu surprindere ca pericolul nu este atat de mare, ca insasi presiunea lor inceteaza atunci cand primesc acceptare si validare, recunoastere si asumare, atentie si interes mai mare, mai mic, mai indeaproape sau de la o oarecare distanta... asa cum resimti ca se poriveste cel mai bine. Si vei descoperi, asemenea situatiei din camera atragatoare, ca unele din acestea sunt ale tale, altele au fost puse acolo de altii si nu ti se potrivesc foarte mult. Le vei lasa sau le vei lua, cert este ca insasi apropierea de ele face ca ambianta in intregime sa se schimbe, camera se va transforma capatand atata lumina cata este necesara si atat intuneric cat sa potenteze lumina... iar jocul acesta lumina-intuneric devine unul interesant si util, linistitor... iar ceea ce obtii este cunoastere totala... caci gandurile se vor armoniza cu senzatiile fizice si emotiile asociate natural, creand o forma si un continut unic, complex si complet pentru moment...

Esti dintr-o data deschis fata de aceste asa numite „pericole” interioare si constati ca ele se armonizeaza cu atat mai mult cu acele parti pozitive, acceptabile, dorite, unindu-se cu acestea din urma intr-o forma completa si complexa, creand un joc pe care realizezi ca il stii si iti este la indemana, natural sa il joci...

Iar ceea ce obtii este o stare de autenticiate... intelegere... constientizare constructiva si crestere, intelegand sensul cuvintelor evolutie si schimbare, bine si liniste interioara, baza pentru a fi ceea ce esti in realitate, nu ceea ce doresc ceilalti sa fii. Si mai constati ca ceea ce esti este mult mai mult in avantajul propriu si al celor din jurul tau deoarece binele propriu se propaga si cuprinde, contamineaza, impregneaza pe cei din jur...

Te las cu aceasta stare pe care este important sa o simti ... sa o contientizezi... sa o traiesti.

Povestea sufletului descoperitor

sufletul descoperitor

As vrea sa fiu o picatura de roua ce se usuca dimineata sub raze de soare blande si se evapora ridicandu-se in aer pentru a vedea de la inaltime pamantul ....

As vrea sa fiu o frunza luata de vantul serii si purtata in departari necunoscute spre noi orizonturi si lumi de cunoastere...

As vrea sa fiu o petala de floare blanda si gingasa ce atinge oglinda limpede si rece a unui lac, atrasa in dansul suav al apei ce o invaluie si o duce departe....

Si as vrea sa fiu o stea micuta licarind in intunericul indepartat in cautarea unui loc de refugiu sau poate de liniste...

Dar nu sunt nici o picatura de roua, nici o frunza sau o petala de floare ori o stea si sunt doar un suflet pierdut de cineva care a plecat fara el, caci era o povara prea grea, prea multe regrete si apasari ducea inauntrul lui ... greutati neintelese si confuze ... ce nu le mai putea suporta. Nu stiu cum este acea persoana acum fara suflet insa stiu cum sunt eu, sufletul... Pierdut, singur, in cautarea unei persoane care sa ma poarte ... Am apasari caci in mine zac atat de multe si contradictorii lucruri –toate se vor bune dar impreuna nu pot exista ... greutati ale vietii frumoase, complicate si neintelese... Vreau sa fiu cum sunt dar nu mai stiu ce inseamna asta ... Credeam ca a fi cum esti este cheia fericirii insa am aflat ca lucrurile sunt mai complicate caci asta poate face rau in loc de bine iar eu am nevoie sa fac bine. Cum poti alege cui ii faci bine si cui rau? Si in oricare dintre situatii, ce se intampla cu mine? ... deci, cum sunt, ce sunt? ...

As vrea sa stiu cum este persoana aceea care a ramas fara suflet abandonandu-ma... as vrea sa stiu cum poti trai fara a te intoarce in tine sa privesti ce este acolo si cand nu mai ai suflet ce gasesti... Poti sa treci prin lume traind sau asta devine altceva caci trairea si sufletul sunt conditii sine qva non... Cum este oare?...

Eu, sufletul, trebuie sa descopar ce s-a intamplat de am ajuns singur...

Ma uit la mine ca intr-o oglinda si ce vad?... Delicatete sau putere? Nu, zbatere si abur de confuzie... Lumina si puritate? Dimpotriva, intuneric ce ascunde lucruri neclare, neintelese, amestecate care ma infioara ... Si dupa ce ma uit la mine, cel mai greu imi este sa imi intorc privirea catre ceilalti ... caci simt o durere mai greu de suportat decat cea din mine... Si ma pierd... ma blochez ... nu stiu ce si cum sa fac ...caci orice as face nu este in regula... simt ca am pierdut sau pierd continuu ceva...

Ce? ... Linistea? Pacea? Nu sunt sigur dar as vrea ca pierderea sa insemne castig... simt cumva asta, insa este contradictoriu – ce as putea castiga din toate aceste sumbre viziuni?... Mi-e neclar... amestecat ... confuz... ca o apa tulburata de mâlul din adanc... Da, cred ca mâlul din mine a fost tulburat si s-a ridicat spre suprafata ... nici nu stiam de existenta lui, insa iata-l si e atat de negru ... incat doare ... Credeam oare in inocenta, naivitatea si ingustimea mea ca nu il am? ... ca am fost ferit sau purificat astfel incat in mine nu mai exista mâl? Ei bine, daca am crezut-o cumva, m-am inselat si o constatat cu durere... Sau am crezut ca m-am inaltat intr-o evolutie care m-a indepartat de noroi? Din nou m-am inselat, este acolo si se pare ... mult. Dar ce fac cu el? Il agit? Il las sa se aseze si incerc sa nu-l mai rascolesc? O data gasit voi putea oare sa-l ignor? Multe si grele intrebari? Si raspunsurile ... nu se grabesc sa apara... Iar eu zac la marginea drumului intrebandu-ma mereu cum este persoana care a plecat fara mine, lasandu-ma in urma....

Si inteleg ca durerea neputintei este la fel, indiferent de motiv ... o simti la fel ca alta data. Chiar daca motivul era poate atat de diferit... realizezi cat iti este de cunoscuta si cat de mult te indepartasei de ea incat credeai ca a trecut sau ca era legata doar de acel lucru de atunci.

De fapt ... este aceeasi si a fost mereu acolo doar ca nu a aparut ... Si fiind mai atent o descoperi si in trecutul mai indepartat ... e atat de veche ... ca tine poate ... sau poate chiar mai veche...

logo2-bw          site partener         copsi bw

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210