Polaritati - aparenta si esenta

mar

“Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. E foarte simplu: noi nu vedem bine decât cu inima.

Esențialul e inivizibil pentru ochi.”

(Antoine de Saint Exupery, MICUL PRINȚ)

 

 

Aparenta straluceste ca un ambalaj frumos menit sa iti ia privirea si uneori chiar sa te indeparteze de de ceea ce este real, ascuns, de esenta interiorului....

 

Aparenta creeaza asteptari gresite sau trezeste curiozitati, influenteaza ochii dar si sufletul in functie de esenta interioara…

 

Aparenta si esenta impart, divid, separa sau unifica si aduna intr-un tot exteriorul cu interiorul…

 

Aparenta e multitudine si esenta e unicitate” iar impreuna sunt un tot… doar atunci cand ajungi la acest impreuna, reusind sa le apropii si sa le unifici... creand punti si legaturi intre ele…

 

Aparenta e cunoscuta prin simturi – vaz, auz, miros, gust, tact… esenta e cunoscuta prin suflet…

 

E distinctia intre adevar si fals sau doua adevaruri congruente… esenta este cu siguranta adevar iar aparenta poate fi fals… dar poate fi si adevar unitar esentei, legat de esenta printr-o punte clara, solida, sigura…

 

Aparenta este imaginea vazuta… esenta este imaginea simtita, uneori confuza, neclara… ascunsa din nevoie de autoprotectie si astfel, atat de ascusa incat tu insuti ajungi sa nu mai crezi in existenta ei sa ajugi sa te lasi inselat de aparente construite protectiv in jurul ei pierzand contactul, legatura cu ea…

 

Aparenta ramane la forme, linii, culori… esenta desprinde sensul uneori ascuns atat de bine … semnificatia din spatele formei, liniilor, colorilor…

 

Esenta este mai usor accesibila copiilor iar adultii se indeparteaza de ea pe masura ce se indeparteaza de copilaria din ei ramanand astfel la aparente cu atat mai false cu cat sunt mai departe de copilul din interior. Doar el stie estenta insa este prea firav adesea pentru a o releva...

 

Esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme ci lumina care se produce din arderea ei...”

 

Durerea

 

Viata de Fluturi

Am descoperit in psihoterapie ca merita sa testam variate ipostaze ale mintii si sufletului nostru, punand in legatura ganduri cu emotii si senzatii fizice, corporale, spre o integrare si o conectare a lor in scopul dezvoltarii  unui sens al propriilor experiente fie ele exterioare, concrete dar si interioare intense. Iar uneori, experientele interioare ne pot dezorganiza comportamentul facandu-ne inadaptati, neimplicati sau distrasi din viata reala. Trairea lor, a experientelor interioare profunde, uneori dezadaptative, cu pastrarea starii de martor fata de acestea si interconectarea emotii - ganduri - senzatii, produce restructurari si integrari ale experientelor spre cresterea interioara si gasirea de noi comportamente de aceasta data adaptative, adica adaptate la ceea ce suntem noi profund ca fiinte si nu izvorate din aparari esuate si mecanisme compensatorii care dau gres mai repede sau mai tarziu.

 

Detaliez mai jos o experienta a durerii analizata intr-o sesiune, intr-o stare de relaxare si conectare interioara la sine, experienta care a putut permite relevarea diferitelor ipostaze ale starii.

 

Durerea

 

…Astept, uneori in zadar... sau poate nu, doar ca asteptarea are alte rezultate decat mi-as dori... Si in aceste situatii sunt unele destul de dureroase, este vorba de durerea neimplinirii dorintelor... sau nevoilor... caci durerea parca imi spune ca este vorba de o nevoie profund bazala nesatisfacuta... cum ar putea o simpla dorinta sa iti provoace atata suferinta?.... si durere fizica... in interior.... corporala... o simt ca pe o apasare in zona pieptului si cu cat incerc sa o ignor mi se pune un nod in gat care ma ineaca si lacrimi grele... multe... vin ca tavalugul si imi inunda ochii....

O cunosc? Cu ce seamana? Am mai trait-o?... E ca un fluture cu aripi mari... viu si pastel colorate ce imi acopera plamanii si uneori sub apasarea lor grea - paradoxal le simt apasarea grea - aripi de fluture grele!... frumoase.... atragatoare... dorite... dar grele.... pare paradoxal din exterior dar cu cat stau cu senzatia.... imaginea.... emotia... cu atat  simt mai bine cat se potrivesc... si in plus inteleg si nevoia mea de a ofta... ca si cum nu am aer, ca si cum apasarea aripilor opreste respiratia...

Spuneam ca este vorba de o dorinta sau nevoie, si lasand sa simt aceste cuvinte realizez ca e o nevoie caci produce durere greu suportabila.... Dar nu inteleg ce transmite aceasta nevoie... Nevoie de ce?... de apropiere... de tandrete.... de o emotie similara in forma si intensitate care creeaza cred comuniune... tot...  intreg... unifica nu la nivel personal ci interpersonal si asta se intampla cand ....

 

Dar da, cand asteptarea nu aduce satisfacere ci doar o confruntare mai indelungata si dureroasa cu nevoia... esti obligat sa inveti sa traiesti cu ea... si provocarea ce apare este sa traiesti bine cu ea.... si e greu dar necesar.... Si inteleg ca vreau ca din starea asta sa iasa ceva bun, daca nu pentru mine... sau cine stie... poate in cele din urma si pentru mine... dar pentru cei din jurul meu...

 

Nu as vrea ca durerea sa ma innaspreasca, sa ma indeparteze si sa ma faca mai dura, rece sau intangibila.... nu ar mai avea nici un sens... Am vazut astfel de oameni si acum realizez ca poate durerea i-a facut asa – ursuzi, nemultumiti, "acri", dificili… Da, poate ca au suferit mult pana au devenit asa, suferinta storcandu-le orice urma de bunatate din suflet… Dar eu nu vreau sa mi se intample asta … Imi doresc sa creez ceva bun din durerea mea…. O utopie? As vrea sa cred ca nu... pentru a merita ceea ce traiesc... Si totusi durerea este insotita de imagini care sunt pline de culoare, intr-un amestec minunat, expresii ale unor emotii intense, un amestec de caldura, frumusete si apasare, presiune care parca opreste respiratia …  E o binefacere in suferinta? Poate prin faptul ca ma rascolesc profund si simt ca ma restructureaza din temelii…. Dar uneori este greu de suportat, ca un travaliu care vine in pusee puternice si apoi se linisteste pentru momente mai putine sau mai multe si se reia cu forta dupa un timp… Dar ce nastere minunata urmeaza unui travaliu! Cred ca asta ma face sa o tolerez… gandul la scop, viziunea unui tel binefacator sau maret… nu stiu inca ce… si rezist… am gasit calea sa rezist… cel putin un timp….

 

Multumesc, am inteles pentru moment sensul durerii mele. Ne vedem data viitoare!

 

Desertul sufletului

desert

... Un desert intins, vast, nemarginit imi simt sufletul, un desert ce arde sub razele fierbinti ale emotiilor dureros de puternice... Pare linistit, nemiscat, pietrificat in linistea data de lipsa vietii desi in interior simte vibratii puternice rascolitoare si tulburatoare... Nimic nu se aude, nici un sunet nu indrazneste parca sa tulbure linistea dar el stie ca este o liniste aparenta, de suprafata, caci in interior se afla altceva, ce stie, simte ca  va afla in curand.... Nu stie inca dar simte... nu a aflat dar este pe cale sa descopere... Isi doreste dar in acelasi timp se teme...
Din cand in cand o fata morgana apare in fata sufletului desertic, ca o realitate, insa este realitatea nascuta din dorintele profunde. Este reala, o simte si o traieste dar este creatia durerii interioare si a nevoilor ascunse care vor a iesi la iveala insa nu o pot face decat deghizandu-se si inseland astfel forte puternice, sigure si nevazute aflate de straja.


Dintr-o data, o adiere il spulbera pe el desertul... pe el sufletul... il scoate din nemiscare, si-i da o forma noua. O adiere usoara ce se inteteste si spulbera totul. O poate opri? Isi doreste sa o opreasca? Realizeaza macar ca el insusi s-ar putea sa fie cel care a creat vantul, prin puterea caldurii proprii ce crestea cu repeziciune in interior? Stie sau nu... poate observa doar ceea ce se intampla si anume cum vantul adie incet, si din ce in ce mai puternic. Vantul isi urmeaza calea, adie... suiera ... se inteteste... E un vant cald-racoros pe care il astepta ca sa ii aline fierbinteala, il dorea cu ardoare si nerabdare chinuita sub soarele arzator.


Si el desertul ... el sufletul... se schimba... nisipul arata deja altfel, s-a reconstruit sub influenta vantului. Brusc caldura din interior nu ii mai atrage atentia ci forma exterioara devine centrul interesului, felul in care arata.... altfel... E tot el si totusi este altfel, arde la fel si noaptea ingheata intr-un somn rece care il amorteste.
Dar acum este schimbat, oare ii este bine asa? Isi dorea schimbarea, o simtea ca pe o necesitate ascunsa, nedeslusita foarte limpede dar resimtita mai ales in momentele in care durerea arsurii solare era prea mare. Insa acum cand schimbarea s-a produs, traieste diferit si sufera din nou caci durerea provocata de arsura a fost inlocuita cu cea a schimbarii. Cum va putea fi la fel? Si, in absenta acelui fel obisnuit, cum se va purta? Este o cale pentru asta? O va invata? Va dori sa o invete, ori va alege sa urmeze sensul schimbarii...


Iar fata morgana apare din nou de aceasta data scoasa la iveala de vantul miscator, tulburator, ce reconstruieste forme si continuturi ascunse. O alinare... o linistire si o noua neliniste ... oare va mai fi liniste vreodata? Poate ca da, poate ca nu... Cine stie? Cine ar putea spune cu siguranta? Poate ca insasi schimbarea este o cale buna... Vom vedea.

Temnita interioara

A deveni o persoana

C. Rogers spunea ca atunci cand trairi neacceptate sunt lasate sa curga si sa existe in noi, cu atat ele isi vor ocupa locul cuvenit in armonia de ansamblu a trairilor interioare, intr-un echilibru in care te poti simti „iubitor, tandru, atent si cooperant dar si ostil, pofticios sau furios, [...] vei simti atat interes, zel si curiozitate, ca si lene sau apatie... vei simi ca esti curajos si aventuros dar si temator, infricosat”. Traind in strans echilibru fata de complexitatea trairilor proprii si cu o atitudine de acceptare a lor, acestea opereaza intr-o armonie constructiva, in loc sa te atraga pe o cale diabolica, incontrolabila.
«Unii oameni isi exprima aceasta ingrijorare spunand ca, daca ar fi un individ asa cum este cu adevarat, ar descatusa fiara din el. Privind mai atent fiarele reale, animalele, vom constata cu surprindere poate cum sunt ele. Leul este deseori simbolul „fiarei flamande”. Insa cum stau lucrurile cu el? Cu exceptia situatiei in care a fost deformat de contactul cu oamenii, are unele din calitatile de mai sus. Ucide cand ii este foame insa nu se deda la un exces salbatic in crime, nici nu se indoapa. Cand este pui e neajutorat si dependent, dar de aici ajunge la independenta. Nu se agata de dependenta. In pruncie e egoist si egocentric, dar ca adult manifesta un grad rezonabil de cooperare si isi hraneste puii, ii ingrijeste si-i protejeaza. Isi satisface dorintele sexuale, dar asta nu inseamna ca se deda la orgii nebunesti. Diferitele sale tendinte si imbolduri se afla in armonie. Este intr-un sens bazal, un membru constructiv si de incredere al speciei felis leo. »
Si C. Rogers spune in continuare, pornind de la aceasta comparatie, ca daca si individul uman este cu adevarat si profund un membru unic al speciei umane, acest lucru nu ar trebui sa starneasca groaza. Asta inseamna ca el traieste pe deplin si in mod deschis procesul complex de a fi una dintre cele mai sensibile, reactive si creative creaturi de pe planeta. „... a fi pe deplin fiinta umana, in toata unicitatea ta nu este un proces ce ar trebui sa primeasca eticheta de „rau”... termeni mai adecvati ar fi de proces „pozitiv”, „constructiv”, „realist” sau „demn de incredere”.
(C. Rogers – A deveni o persoana)

In acest sens propun sinelui tau o poveste ….


Temnița interioara

temnita

In adancul interior al fiintei noastre, la capatul unui drum uneori lung, labirintic si presarat de obstacole, un drum fata de care simtim atat frica de a-l urma dar si o atractie misterioasa, adesea inexplicabila, acolo, la capatul acestui drum, se gaseste un loc mic sau mai mare... o camera interioara ai carei pereti sunt ziditi cu piatra neteda de rau, rece si umeda sau sunt sapati in stanca seculara si perena, devenita dura si rezistenta caci mii de generatii au participat la cladirea ei si noi insine o facem in continuare. Si aceasta camera, asa cum spuneam, pare adesea mica, alteori insa este deosebit de incapatoare, racoroasa si intunecata, respinsa datorita fiorului pe care ti-l transmite, caci ascunde si inchide ferecandu-si portile, usile mici cu zavoare grele de metal dur si vechi, ascunde parti uitate si respinse, neasumate: impulsuri, nevoi adesea bazale, dorinte, emotii etichetate ca fiind negative, furii, frici si alte „pericole” vechi – din timpul altor genetratii sau mai noi, trimise acolo de noi insine sau parintii, adultii care ne-au format in conformitate cu „lumea”.


Cateodata, un licar de lumina o face vizibila si partial macar cercetabila, starnind curiozitatea pentru a descoperi ce se ascunde acolo, ce este atat de periculos si infricosator incat a fost ferecat si trimis in intuneric pentru a nu mai exista. Simti un fior pe piele, un miros particular, sau zgomote deosebire, ciudate in preajma acestui loc... Dar de cele mai multe ori licarul se stinge repede sub presiunea fortelor externe - sociale, educationale, culturale, familiale sau transgenerationale, cenzorilor si normelor etice, valorice si principiale create de acestea, astfel incat ramane parasita in intunericul constiintei noastre care a condamnat sa zaca acolo ferecate toate cele numite „pericole” de judecatorul activ al constiintei.


Pe acelasi drum pe care te poti indrepta spre temnita despre care vorbesc, daca incepi a-l parcurge, observi o carare desprinsa care se abate in alta directie si te atrage prin „frumusetea” ei: luminata, ingrijita, atragatoare, parca invitandu-te sa o urmezi, dandu-ti un sentiment de siguranta si protectie; insa parcurgand acest drum poti resimti usoare nelinisti pe care cu greu le intelegi, te surprind chiar. Undeva, pe parcursul acestui drum, intalnesti o alta incapere care se doreste a fi primitoare: luminoasa si calda, incarcata cu emotii si stari, norme si valori, principii si reguli – impodobite, imachetate astfel incat sa te atraga si sa iti arate frumusetea si utilitatea lor. Uitandu-te atent, vei observa ca o parte dintre acestea iti plac, vei constata ca ai nevoie de unele dintre ele, insa este ciudat cum toate incearca sa se impuna, sa te convinga ca sunt cele mai importante, speciale, de nerefuzat. S-ar putea sa resimti o presiune din partea lor, o presiune care sa te faca sa vrei sa fugi, sa scapi si in acelasi timp sa constati ca devii confuz cu privire la ceea ce se intampla: Cum de doresc sa ma indepartez de lucruri atat de atragatoare? ... Cum se face ca desi le cunosc si inteleg importanta si utilitatea parca nu le vreau, sau cel putin nu pe toate dintre ele? ... Confuzia aceasta te bulverseaza, te socheaza adesea si uneori te intorci mai curios spre drumul intunecat, caci de acolo simti o presiune sau o atractie de asemenea de neinteles...

Si gasind in tine curajul de a te apropia putin cate putin pentru a cerceta lucrurile ascunse, vei face descoperiri importante: cel putin o parte din ceea ce este acolo inchis si reprimat este al tau, vei resimti ca iti apartin macar in parte, unele nu sunt cunoscute iar altele iti sunt de fapt cunoscute si ti le amintesti ca imagini, stari, senzatii, ganduri sau orice alte feluri de simboluri doar de tine stiute... de mult pierdute, ca si cum ar fi vorba de vise sterse si vechi... amintiri estompate sau poate fantezii nerealiste... Si constati cu surprindere ca pericolul nu este atat de mare, ca insasi presiunea lor inceteaza atunci cand primesc acceptare si validare, recunoastere si asumare, atentie si interes mai mare, mai mic, mai indeaproape sau de la o oarecare distanta... asa cum resimti ca se poriveste cel mai bine. Si vei descoperi, asemenea situatiei din camera atragatoare, ca unele din acestea sunt ale tale, altele au fost puse acolo de altii si nu ti se potrivesc foarte mult. Le vei lasa sau le vei lua, cert este ca insasi apropierea de ele face ca ambianta in intregime sa se schimbe, camera se va transforma capatand atata lumina cata este necesara si atat intuneric cat sa potenteze lumina... iar jocul acesta lumina-intuneric devine unul interesant si util, linistitor... iar ceea ce obtii este cunoastere totala... caci gandurile se vor armoniza cu senzatiile fizice si emotiile asociate natural, creand o forma si un continut unic, complex si complet pentru moment...

Esti dintr-o data deschis fata de aceste asa numite „pericole” interioare si constati ca ele se armonizeaza cu atat mai mult cu acele parti pozitive, acceptabile, dorite, unindu-se cu acestea din urma intr-o forma completa si complexa, creand un joc pe care realizezi ca il stii si iti este la indemana, natural sa il joci...

Iar ceea ce obtii este o stare de autenticiate... intelegere... constientizare constructiva si crestere, intelegand sensul cuvintelor evolutie si schimbare, bine si liniste interioara, baza pentru a fi ceea ce esti in realitate, nu ceea ce doresc ceilalti sa fii. Si mai constati ca ceea ce esti este mult mai mult in avantajul propriu si al celor din jurul tau deoarece binele propriu se propaga si cuprinde, contamineaza, impregneaza pe cei din jur...

Te las cu aceasta stare pe care este important sa o simti ... sa o contientizezi... sa o traiesti.

Mai multe articole...

  1. Povestea sufletului descoperitor

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210