Drumuri si locuri: CALATORII

drumul

 

 

Mi-am dorit sa mai raman aici cum nu mi-am dorit niciodata sa fiu intr-un loc pe acest pamant... ceva, necunoscut si nesimtit m-a atras inca de cand am pornit pe drumul intortochiat si abrupt ce "sculpta" parca muntele intunecat… negru… arid… despoiat de aproape orice vegetatie, aratandu-si goliciunea asemeni sufletului "dezbracat" de orice acoperire menita sa ii ascunda adevarata identitate si stare… Asa era el, acest munte si ele, aceste locuri cu urcusuri si coborasuri: fara nimic si totusi emanand atat de multa energie si complexitate. M-am gandit si am simtit puternic atunci ca asa suntem si in interior atunci cand fugim de noi insine, speriati de goliciunea si intunericul de acolo, incercand sa brodam panze colorate si complicate pentru a-l infumuseta si arata lumii in culori, forme si texturi, suprafete mai mult sau mai putin superficial... Insa si fara ele sufletul e minunat… asemeni acestor locuri…

Dar sa revin la realitatea exterioara, permitandu-mi sa fac din timp in timp conexiuni cu realitatea interioara intr-o legatura pe care o simt mai naturala si reala cum nu cred ca poate exista o alta…

Bolovani grei iti dadeau impresia ca cineva a afanat pamantul pe urcare sau coborare ca si atunci cand il pregatesti de arat si te facea sa intrebi de ce… Apropiindu-te, vedeai ca bolovanii grei si negri erau pietrificati… de timp si vreme indelungata… si in fapt erau roci vulcanice care cine stie cand au fost bucati moi, poate lichide iar acum sunt incremenite, dure … Nu sunt ceea ce par dar sunt ceea ce trebuie si e normal sa fie in acord cu istoria si evolutia lor… Nu suntem adesea ceea ce parem pentru altii sau pentru parti din noi insine care ne vor intr-un fel anume dar diferit de ralitatea noastra naturala… Descoperind-o insa realizam ca asa trebuia in fapt si nu cum ne-am fi asteptat, dorit sau cerut prin asteptarile exterioare…

Drumul ingust serpuieste in zig-zag-uri dese, cu ale sale curbe in ace de par, si intr-o urcare sau coborare destul de abrupta, ofera privelisti uluitoare, ce-ti taie respiratia, marginit pe de o parte de stanca intunecata si pe de alta parte de prapastii adanci, infrumusetat din loc in loc de cactusi: insula, muntele… apa… insulele vecine ti se ofera privirii in toata splendoarea lor, atat de direct si deschis incat te coplesesc. Inspaimantator sau minunat, ori ambele in egala masura, traind senzatii amestecate de incantare si teama, coplesit de forta si impunerea naturii, dar pe un drum creat de om … un amestec intre ancestralul natural si noul creat de evolutie. Simteam atat de puternic asemanarea cu ceea ce suntem noi, oamenii, acelasi amestec de vechi, transcendent, primitiv si transmis din generatie in generatie prin straturi inconstiente si nou, evoluat, dezvoltat… prin aportul propriului prezent… Era atat de puternica asemanarea si comuniunea care venea din aceasta, sentimentul apartinerii unui intreg in care te integrezi si te potrivesti perfect, fiind de acolo dar nestiind asta pana acum … Si de aici venea nevoia si curajul de a cunoaste mai mult in jur, cunoscand astfel inauntru, in interiorul tau… Nu am trait niciodata atat de puternic aceasta senzatie a parcurgerii unui drum atat in afara cat si in mine insami… Legatura simtita devenea tot mai puternica o data cu fiecare minut care trecea si fiecare senzatie resimtita…

Pe acest drum greu de parcurs dar minunat de trait, ajungi daca continui suficient si nu te sperii retragandu-te, ajungi in cele din urma la un satuc… Daca nu te sperii, retragandu-te ingrozit de greutatea drumului, coplesit de senzatii si forta cu care te invadeaza… Ajungi la satucul numit … Masca… E un nume ori o metafora?... Este de fapt exact si doar ceea ce simti si traiesti… pentru mine a fost metafora perfecta a lagaturii lumilor…

O mica asezare ascunsa intre aceste piscuri muntoase vulcanice... Hmm, ajungi daca ai curaj… si nu renunti… Suna cunoscut dar de cate ori renuntam sa continuam, speriati de ceea ce se intampla cu noi?... Acum, in aceasta calatorie este la fel… continui, iei drumul in piept… te bucuri de priveliste lasandu-te uimit, impresionat, chiar coplesit de ea, infricosat pe alocuri, o traiesti mergand mai departe sau te intorci, teama acaparandu-te si trimitandu-te inapoi…

Am continuat si am ajuns in aceasta asezare micuta, retrasa, linistatita. Linistea de acolo iti cuprinde intraga fiinta si calmul locului te inunda ca o apa care cuprinde tot in cale sau ca si lava care cu multi ani in urma l-a cuprins si pe el… acest satuc. Oare asa este si in sufletul tau, acolo, in interiorul intunecat in care te temi sa intri? … Am simtit atunci puternic ca da… asa trebuie sa fie…

Mergand pe aleile inguste si abrupte, atat de abrupte incat simti cum te trag in jos, faci efort sa te opui caderii, alunecarii intr-un permanent contact cu forta proprie care se opune fortei locului. Gravat cu verdeata incredibila, izvorata parca din stanca… palmieri inalti si grosi, robusti, tufe inflorite si cactusi de diferite forme si marimi, construit pe nivele, pe inaltimea stancilor, in centrul satului care reprezinta primul nivel, un copac batran cu o coroana uriasa, impunatoare treneaza inconjurat de alei si bancute si de o bisericuta care se deschide pentru slujbe dar si pentru vizitatori. Atata liniste si totusi atata viata… atata diversitate si complexitate ascunsa, nestiuta si nebanuita! Atata pace si o stare de bine cum nu am mai cunoscut…

Din nou intrebarea: oare asa este si sufletul meu, atatea minunatii se ascund nestiute si neaflate datorita temerii care ma face adesea sa ma intorc din drum?... Oare asa e si sufletul altor oameni?... Intotdeauna am crezut ca da, dar acum m-am convins… vazand… simtind… traind ceea ce traiam, am avut confirmarea existentei lor. Si un elan mi-a inundat fiinta, o bucurie bazala ca si cea a realizarii sensului vietii, o stare unica asemanatoare gasirii izvorului vietii… si intr-un fel da, parca as fi gasit izvorul vietii… sursa fiintei … aurul ascuns de existenta caruia stiam dar ma indoiam uneori…

Aerul cald si adierea placuta a vantului bland, lumina calma a apusului se lasau usor, cu blandete si grija parca peste locurile mirifice ca intr-o completare perfecta a elementelor naturii ce se potenteaza reciproc…

Apele oceanului nu indraznesc sa se apropie atat de mult de asezarea ascunsa iar omul nu poate accede catre ape pe plaja, din sat, stanci inalte- Gigantii, strajeri ai apelor sau ai pamantului -n-as sti sa spun- ei oprindu-i legatura si doar apele iti permit sa ajungi la plaja iar plaja e doar o comunicare a apei cu pamantul nu si cu omul … interesant parcurs si neinteleasa legatura… am ramas in extaz vazand… traind … simtind dar neintelegand totul… realizand ca sunt atatea altele de inteles iar pentru asta e nevoie de inca o calatorie cand poate as avea acces la alte intelesuri.

 

Dar ca si in propria viata… cand oare intelegem tot? Realizam ca avem multe alte calatorii de facut in interior pentru noi intelesuri desprinse si cotloane descoperite… Si asta e frumusetea si bucuria de fapt: CALATORIA – drumul spre descoperiri.

 

 

Pumnul de nisip

 

pumnul de nisip

 

Un baietel de treisprezece ani, se plimba pe plaja impreuna cu mama sa.

 

Dintr-odata, el o intreba:

 

- Mama, cum poti sa pastrezi un prieten dupa ce odata l-ai gasit?

 

Mama reflecta cateva secunde, apoi, aplecadu-se, lua doi pumni de nisip.

 

Tinandu-si palmele indreptate in sus, stranse tare un pumn, si in timp ce strangea forta i se aduna in pumn dar si incrancenarea pe fata: nisipul ii scapa printre degete si, cu cat strangea mai tare pumnul, cu atat nisipul se scurgea mai mult.

 

In acelasi timp, tinu larg deschisa si in sus cealalta mana, cu blandete, naturalete si grija, atentie si zambet in coltul buzelor: nisipul tot ramase îi causul palmei.

 

Baietelul privi uimit si apoi striga:

 

- Acum inteleg!

 

 

Ma uit spre  mine si ma intreb: Sunt mana care strange, tare, cu inversunarea intregii fiinte adunate si netinand cont de sine sau de celalalt?...   Sau mana deschisa, lejera, naturala, blanda care nu se opune ci doar arata si sustine? ...

 

Sursa: mediul on-line

 

Metafora copacului sau - Cautand si gasind necunoscutul cunoscut si vechea noutate

fairy-in-woods

Metafora copacului sau

Cautand si gasind necunoscutul cunoscut si vechea noutate

 

 

M-am apropiat nesigura de locul intunecat nestiind ce este, insa atrasa spre el de ca de un magnet, ceva din mine spunandu-mi ca voi gasi acolo alinare, liniste si pace iar sufletu-mi vibra de nerabdare si ma ducea ca intr-o transa. Apropiindu-ma, am constatat ca in intunecimea data se vedea tot mai bine un trunchi de copac solid brazdat de adancituri si crestaturi si totusi neted in mare parte, placut la atingere. Prima data l-am simtit sub podul palmei si in varf de degete infiorandu-mi simtul de netezimea placuta amestecata cu o oarecare duritate formand o senzatie deosebita, speciala, nemaintalnita de mainile-mi curioase. Si curiozitatea crestea, tot mai multe simturi se deschideau provocate fiind de maini: urmaream cu aviditate dorind sa observ fiecare cuta si adancitura, umflatura sau netezime... pana ochi-mi lacrimau sub intensitatea efortului privirii.... ascultam cu maxima atentie orice ar fi putut fi un zgomot ce venea dinspre el... un semn de viata din interior sau din acest exterior pe care-l cercetam. Mi-am lipit fata sa-i simt mirosul si am aflat ca avea viata, pulsa respirand in contrasens cu mine... fiind ca intr-un dans al echilibrului si comunicarii prin senzatii si stari. L-am cuprins cu bratele pentru ca tot mai multe parti sa intre in contact cu trupul meu .... sa inteleg ce este, sa simt, sa traiesc intrand in comuniune cu el... de ce? Nu stiam dar simteam cum curiozitatea crescanda ma atragea ca un magnet spre ceva ce aveam sa descopar si nu puteam trai fara... Dusi de val... spunem adesea in astfel de situatii cand atractii necunoscute si neintelese ne cuprind intraga fiinta, fiindu-ne imposibil sa ne impotrivim. Iar uneori ratiunea o poate face simtind-o ca o impotrivire adresata intregii fiinte si adesea o ascultam pe ea, ratiunea... si taiem legatura cu alte zone ale noastre iar alteori oricat ar incerca ratiunea nu are nici o putere... Si in acest vis, in intunericul lasat, amestecat de ceata densa si aburul urcand spre cer si in pamantul fierbinte, atractia spre cunoasterea a ceea ce se infatisa firav, ascuns dar transmitand o legatura puternica era de neoprit, de orice alta forta... iar ratiunea nu avea de ce sa se opuna, nici ea nu intelegerea rostul opunerii...

 

L-am cunoscut simtindu-l si am stiut ca este mai mult decat atat: o scoarta brazdata de cute, crapaturi, crestaturi lasate de vremuri mai dure sau mai blande.... stiam, simteam puternic ca este inca ceva ce de asemenea simteam ca aveam sa cunosc.... Toate simturile contribuiau din plin prin deschiderea lor, intrand intr-o conexiune subtila dar profunda unele cu altele si toate cu el... vaz, auz, tact, miros... intr-o retea, o legatura ce devenea mai puternica cu fiecare clipa si care ma deconecta de ceea ce cunoscusem ca realitate, intrand intr-o lume aparte, departe si aproape in acelasi timp de mine, un mine diferit, nou si necunoscut si totusi atat de bine stiut ... Era ciudat si fascinant de placut, profund, mobilizator ar unor energii si stari deosebite... Si in legatura asta mistica, o curiozitate a gandirii s-a trezit din nou, caci ea ma putea duce mai departe impreuna cu toate celelealte, si ochii, urechile, palmele, narile au inceput sa caute spre a afla mai mult... simtind ca este mai mult.

 

Prin crapaturile neuniforme ale scoartei sale am reusit sa zaresc interiorul... parte din el... zaream difuz, confuz si totusi ceva acolo ma atragea sa insist sa vad... franturi de imagini imi etalau ce era inauntru, in intunericul interior zarind ... crampeie de lumina calda, binefacatoare ce se miscau in fascicole albe odihnitoare, calmante. Chinuindu-ma sa imi potrivesc ochiul si privirea pentru a surprinde si alte lucruri am zarit picaturi de roua clara, curata, cristalina ca lacrimile pure ale ingerilor impovarati de durerile umane preluate asupra lor. Se ascundeau in unghere si se zareau cu greu ca si cum le era rusine sa apara, ca si cum nu aveau de ce exista. Insa in claritatea lor se vedea emotia si sensibilitatea, bucuria si exaltarea dar si capacitatea de intristare si durere a unui suflet bun. Am putut zari alte bucati din el, bucati de lemn ce pareau de duritate si densitate diferite, forme si culori care se imbinau si amestecau inedit si se separau apoi in nuante distincte ca intr-un joc de culori, forme, densitati create de un autor perfect intr-o arta pe care nu stim cine o detine dar modelate mereu, de-a lungul timpului de propria faptura care primea si ducea acolo apa, hrana, particole de materie intrate prin crapaturi si fisuri produse de cine stie ce fiinte care au fost de-a lungul timpului mai blande sau mai dure cu el... dar toate contribuind la opera in fata careia ma minunam...

 

Si simteam, in plus ca sunt multe alte lucruri de descoperit dar ele se reveleaza doar in functie de capacitatea mea de a le percepe... simti... intelege... ca si cum puterea lor, complexitatea, minunatia exista in functie de mine. Si dintr-o data am simtit ca este vorba de puterea mea... ma coplesea, ma simteam ametita si o nevoie imensa de a ma retrage m-a indeparat ...ca si cum aveam nevoie sa duc in interior, sa prelucrez si sa integrez prea multe aflate brusc.

 

M-am retras stiind sigur ca voi reveni...

 

 

Reconstructie

awind               

 

 

 

 

 

 

 

 

Reconstructia interioara se produce uneori cu durere, eforturi, travalii lungi ce par ca te conduc in stari alienante dar este vorba de fapt nu de o depresie ci de o noua structurare ce va duce la crestere si evolutie...

 

Acasa...

 

In suflet imi caut acasa

Cu dor si cu infrigurare,

In suflet imi caut lumea

Pierduta parca in zare.

 

In zarea albastra, senina,

In timpuri de mult petrecute,

Uitate de grijile-amare,

In aburul vremii pierdute…

 

In mintea intunecata

Precum cerul albastru de nori,

Nimic din ce a fost odata,

Nu se mai gaseste la loc.

 

Caci tot s-a pierdut printre ganduri,

Cuvinte, trairi, amintiri,

Si locul nu pare aievea

Ci plin doar de dezamagiri.

 

Dar stiu ca licarul firav

Ce-l simt doar acum si-l vad prea putin,

Cu ochii-impaienjeniti de plansul

Ce nu pot deloc sa-l alin,

 

El, licarul firav va creste,

Hranit de taria din adanc,

Ce pare acum amortita

Dar se va trezi in curand.

 

Va creste si va fi iar lumina

Ce va cuprinde deplin,

Sufletul cazut in propia tina

Renascand nou, proaspat si plin

De speranta, iubire si pace,

De credinta ce l-a hranit mereu

Si nu l-a lasat moara

Chiar si atunci cand i-a fost greu.

 

 

 

logo2-bw

copsi bw

          site partener

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210