In lumi interioare: Ganduri si suflet....

doamna toamna

 

Era o zi rece si umeda de toamna cand frunze aramii uscate trosneau rupandu-se sub pasii ei grabiti spre indeplinirea sarcinilor zilei... Mergea repede pe aleea umbrita de castani maiestuosi ce isi pierdusera coroana vestejita si priveau agale, obositi si parca incremeniti spre pamant, spre aleea circulata de oameni, acoperita de frunzele altadata fragede si verzi ce ii impodobeau...

Nici nu stia ca merge....caci gandurile erau departe de clipa prezenta, de ceea ce se intampla in jur.... de frunzele uscate pe care calca sfarmandu-le in mii de bucatele ce sareau usoare si erau purtate de suflul vantului mai departe, mai aproape, parasindu-si locul unde li se parea ca ar fi cazut pentru totdeauna, rupte din copacul ce le-a dat viata nu demult...

Si gandurile ei nu pareau a putea fi intrerupte de zgomotul lor... de sfasiitul lor uscat ... dureros... jalnic... desi parca frunzele strigau „Hei, asculta-ne... fii atenta la ceea ce se intampla acum... aici... nu acolo, in capul tau...”.   Dar macar daca era in capul ei! Caci era intr-un loc mult mai departe de acesta... ascuns si intunecat... auzind ca prin vis si in departare strigatul frunzelor distruse de pasii sai... Dar asa cum pasii calcau frunzele fara mila recunoasterii faptelor lor, tot asa mintea-i calca sentimentele ce fugisera parca, ascunzandu-se in neanturi departate si ea incerca sa le urmeze grabita, sa le gaseasca, sa le afle si sa le cunoasca... dar parca nu reusea... De ce fugeau? Si unde se ascundeau, lasand goluri imense pe care nimic nu le putea umple? De ce le cauta cu atata infrigurare? Mintea nu-i putea raspunde la aceste intrebari.... era parca paralizata sau hipnotizata de ceea ce se intampla inlauntrul sau ... si urma caile necunoscute, ascunse, intunecate, atrasa de nu stiu ce forta neinteleasa... fara putinta de a i se opune.

Frigul ii taia fata si vantul ii ravasea parul... mainile i se inclestasera inghetate pe umbrela deschisa, insa nu era acolo si nu realiza nimic din ceea ce se intampla. Era departe... intr-un intuneric ascuns, cautand ... infrigurata de gerul de afara dar si de pustiul din interior... Si nu realiza care era mai mare ... Dar ce conta!... Cauta... cauta.... si mergea mai departe.... cand parca in vis auzi frunzele strigand-o ... „Asculta-ne... suntem aici sub picioarele tale...” Si le-a dat atentie, revenindu-si ca dintr-o transa adanca ... „Am cazut uscate din pomul care ne-a dat viata... acoperim pamantul ... si ne transformam in bucati... vantul ne poarta spre zari necunoscute si ne separa si nu avem ce face... ne calci sfarmandu-ne si parca totusi ne dai viata, trezindu-ne din visarea letargica in care am cazut plangandu-ne de mila... ne faci rau si totusi parca bine... iti multumim...” . Asta ii spuneau frunzele... sau resturile de frunze de sub picioare... Nu intelegea... mintea ei parca nu reusea sa se adune de pe unde era imprastiata si trebuia sa faca un efort pentru a cuprinde cele auzite si spuse ... de frunze? ... frunzele vorbeau?... intelegea bine? Sau poate era o iluzie... caci orice era posibil in ultimul timp...

Si ea realiza brusc ca este asemenea lor, frunzelor: rupta in bucati duse de vant in haul interior intunecat si prea putin cunoscut... dar oare ar fi ajuns acolo fara asta? Fara bucatile rupte si purtate de vant? Ar fi cunoscut aceste taramuri ascunse ochiului, gandului si simtirii?... Poate ca nu... poate ca spargerea, ruperea sufletului a fost in fapt o binecuvantare... aratandu-i multele parti altfel nestiute, nebanuite, iar zborul lor... fuga lor... o faceau sa le le urmeze in descoperirea altor necunoscute... Pentru ce? Nu stie... Va vedea... dar are un scop macar. Acum stie asta... Le multumi fruzelor si continua cautarea interioara... acum cu un scop... de a afla mai multe despre EA.

 

 

 

Povestea vasului crapat

ulciorul spart

 

O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. Un vas era crapat si la sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, ajungea doar cu jumatate din cantitatea de apa.

 

Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Dar bietului vas crapat ii era atat de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit! Dupa 2 ani de asa-zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor:

“Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa;”

 

Batrana a zambit si i-a spus:

“Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa.”

 

Morala: Crapatura vasului nu inseamna sfarsitul ci posibilitatea de a face ceva diferit!

 

Fiecare dintre noi avem trasaturile noastre unice. “Crapaturile” si defectele ne dau in aceeasi masura unicitatea si frumusetea la fel cu calitatile si insusirile pozitive, ne pot face viata interesanta si ne pot rasplati daca le acceptam si le integram ca parti ale noastre.

 Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este, sa cautam si sa apreciem ce este bun si unic in ea.

 

Sursa: mediul on-line

Polaritati - aparenta si esenta

mar

“Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. E foarte simplu: noi nu vedem bine decât cu inima.

Esențialul e inivizibil pentru ochi.”

(Antoine de Saint Exupery, MICUL PRINȚ)

 

 

Aparenta straluceste ca un ambalaj frumos menit sa iti ia privirea si uneori chiar sa te indeparteze de de ceea ce este real, ascuns, de esenta interiorului....

 

Aparenta creeaza asteptari gresite sau trezeste curiozitati, influenteaza ochii dar si sufletul in functie de esenta interioara…

 

Aparenta si esenta impart, divid, separa sau unifica si aduna intr-un tot exteriorul cu interiorul…

 

Aparenta e multitudine si esenta e unicitate” iar impreuna sunt un tot… doar atunci cand ajungi la acest impreuna, reusind sa le apropii si sa le unifici... creand punti si legaturi intre ele…

 

Aparenta e cunoscuta prin simturi – vaz, auz, miros, gust, tact… esenta e cunoscuta prin suflet…

 

E distinctia intre adevar si fals sau doua adevaruri congruente… esenta este cu siguranta adevar iar aparenta poate fi fals… dar poate fi si adevar unitar esentei, legat de esenta printr-o punte clara, solida, sigura…

 

Aparenta este imaginea vazuta… esenta este imaginea simtita, uneori confuza, neclara… ascunsa din nevoie de autoprotectie si astfel, atat de ascusa incat tu insuti ajungi sa nu mai crezi in existenta ei sa ajugi sa te lasi inselat de aparente construite protectiv in jurul ei pierzand contactul, legatura cu ea…

 

Aparenta ramane la forme, linii, culori… esenta desprinde sensul uneori ascuns atat de bine … semnificatia din spatele formei, liniilor, colorilor…

 

Esenta este mai usor accesibila copiilor iar adultii se indeparteaza de ea pe masura ce se indeparteaza de copilaria din ei ramanand astfel la aparente cu atat mai false cu cat sunt mai departe de copilul din interior. Doar el stie estenta insa este prea firav adesea pentru a o releva...

 

Esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme ci lumina care se produce din arderea ei...”

 

Durerea

 

Viata de Fluturi

Am descoperit in psihoterapie ca merita sa testam variate ipostaze ale mintii si sufletului nostru, punand in legatura ganduri cu emotii si senzatii fizice, corporale, spre o integrare si o conectare a lor in scopul dezvoltarii  unui sens al propriilor experiente fie ele exterioare, concrete dar si interioare intense. Iar uneori, experientele interioare ne pot dezorganiza comportamentul facandu-ne inadaptati, neimplicati sau distrasi din viata reala. Trairea lor, a experientelor interioare profunde, uneori dezadaptative, cu pastrarea starii de martor fata de acestea si interconectarea emotii - ganduri - senzatii, produce restructurari si integrari ale experientelor spre cresterea interioara si gasirea de noi comportamente de aceasta data adaptative, adica adaptate la ceea ce suntem noi profund ca fiinte si nu izvorate din aparari esuate si mecanisme compensatorii care dau gres mai repede sau mai tarziu.

 

Detaliez mai jos o experienta a durerii analizata intr-o sesiune, intr-o stare de relaxare si conectare interioara la sine, experienta care a putut permite relevarea diferitelor ipostaze ale starii.

 

Durerea

 

…Astept, uneori in zadar... sau poate nu, doar ca asteptarea are alte rezultate decat mi-as dori... Si in aceste situatii sunt unele destul de dureroase, este vorba de durerea neimplinirii dorintelor... sau nevoilor... caci durerea parca imi spune ca este vorba de o nevoie profund bazala nesatisfacuta... cum ar putea o simpla dorinta sa iti provoace atata suferinta?.... si durere fizica... in interior.... corporala... o simt ca pe o apasare in zona pieptului si cu cat incerc sa o ignor mi se pune un nod in gat care ma ineaca si lacrimi grele... multe... vin ca tavalugul si imi inunda ochii....

O cunosc? Cu ce seamana? Am mai trait-o?... E ca un fluture cu aripi mari... viu si pastel colorate ce imi acopera plamanii si uneori sub apasarea lor grea - paradoxal le simt apasarea grea - aripi de fluture grele!... frumoase.... atragatoare... dorite... dar grele.... pare paradoxal din exterior dar cu cat stau cu senzatia.... imaginea.... emotia... cu atat  simt mai bine cat se potrivesc... si in plus inteleg si nevoia mea de a ofta... ca si cum nu am aer, ca si cum apasarea aripilor opreste respiratia...

Spuneam ca este vorba de o dorinta sau nevoie, si lasand sa simt aceste cuvinte realizez ca e o nevoie caci produce durere greu suportabila.... Dar nu inteleg ce transmite aceasta nevoie... Nevoie de ce?... de apropiere... de tandrete.... de o emotie similara in forma si intensitate care creeaza cred comuniune... tot...  intreg... unifica nu la nivel personal ci interpersonal si asta se intampla cand ....

 

Dar da, cand asteptarea nu aduce satisfacere ci doar o confruntare mai indelungata si dureroasa cu nevoia... esti obligat sa inveti sa traiesti cu ea... si provocarea ce apare este sa traiesti bine cu ea.... si e greu dar necesar.... Si inteleg ca vreau ca din starea asta sa iasa ceva bun, daca nu pentru mine... sau cine stie... poate in cele din urma si pentru mine... dar pentru cei din jurul meu...

 

Nu as vrea ca durerea sa ma innaspreasca, sa ma indeparteze si sa ma faca mai dura, rece sau intangibila.... nu ar mai avea nici un sens... Am vazut astfel de oameni si acum realizez ca poate durerea i-a facut asa – ursuzi, nemultumiti, "acri", dificili… Da, poate ca au suferit mult pana au devenit asa, suferinta storcandu-le orice urma de bunatate din suflet… Dar eu nu vreau sa mi se intample asta … Imi doresc sa creez ceva bun din durerea mea…. O utopie? As vrea sa cred ca nu... pentru a merita ceea ce traiesc... Si totusi durerea este insotita de imagini care sunt pline de culoare, intr-un amestec minunat, expresii ale unor emotii intense, un amestec de caldura, frumusete si apasare, presiune care parca opreste respiratia …  E o binefacere in suferinta? Poate prin faptul ca ma rascolesc profund si simt ca ma restructureaza din temelii…. Dar uneori este greu de suportat, ca un travaliu care vine in pusee puternice si apoi se linisteste pentru momente mai putine sau mai multe si se reia cu forta dupa un timp… Dar ce nastere minunata urmeaza unui travaliu! Cred ca asta ma face sa o tolerez… gandul la scop, viziunea unui tel binefacator sau maret… nu stiu inca ce… si rezist… am gasit calea sa rezist… cel putin un timp….

 

Multumesc, am inteles pentru moment sensul durerii mele. Ne vedem data viitoare!

 

logo2-bw          site partener         copsi bw

Contact

Remus 7/A, 300194, Timisoara, Timis
claudia@psihomental.ro
Tel: +40 745 266 210