Am decis sa scriu cateva postari pe acest subiect deoarece in ultima vreme imi atarge atentia felul in care oamenii înteleg respectul în relații.
Consider că respectul se arată în cuvinte dar și în atitudine, adică include și comportamentul. Constat că în numeroase situații oamenii pretind respectul cu înverșunare și agresivitate chiar, însă nu înțeleg că tocmai astfel el nu poate fi câștigat și nici arătat.
Cred cu tărie că respectul pornește de propriul respect de sine. Acel respect în care te uiți la tine însuți și îți stabilești niște repere de funcționare proprie, norme, reguli, cadre de conduită și le respecți (ironie, nu!?) cu sfințenie, mai întâi tu. Abia după aceea începi să vezi și cadrele de funcționare ale celorlalți, normele, regulile iar când constați că ele lipsesc poți să ai atitudinea care ți se potrivește ție însuți să o ai din propriul respect de sine. Și aici cred că vine atitudinea de a nu face altuia ceea ce nu ți-ar plăcea să ți se facă. Nu trata pe celălalt așa cum nu ai vrea să fii tu însuți tratat. Dar ce ne facem când nu ne uităm la noi critic sau mai detașat de propriul ego care nu ne lasă adesea să ne observam corect, să ne obiectivăm oarecum observația? Atunci suntem în mare impas. Suntem într-o necunoaștere de sine, negare și tot ceea ce facem, este să atragem atenționări. Însă și acestea sunt interpretate ca apostrofări, nerecunoaștere, într-o atitudine de victimizare care determină fie agresiune, fie retragere.
Propun să începem să ne uităm mai mult la noi înșine de câte ori cei din fața noastră ne tratează nepotrivit. Căci sunt doar oglinzi pentru noi. Vrem să ne uităm în oglindă pentru a ne corecta? Sau vrem doar să rămânem în reacție victimizantă aducătoare de conflicte și distrugătoare de relații?
Haideți să fim proactivi și cu blândețe în vorbe dar fermitate să transmitem ceea ce avem de transmis cu grijă față de celalat dar și față de propria personă în manifestare de sine asumată.
Haideți și să acceptăm propriile greșeli acolo unde ele apar, cu acceași asumare dar în lipsa victimizării nevrotice, conflitogene și menținătoare de tipar de relaționare nesănătos.
Suntem oameni, greșim, nu asta este problema ci că negăm propriile greșeli uitându-ne doar la ce nu este în regulă la celălalt. Dar este mereu și reversul, acela conform căruia nu exprimăm ceea ce ne caracterizează și ni se potrivește din diverse motive-temeri de a nu supăra, a fi respinsi, de consecințe pe care le evităm grijuliu până la anulare de sine uneori. Și atitudinea aceasta este la fel de dăunătoare ca și prima.
O zi inspirată!