Cu grijă și atenție, cu preocupare vigilentă față de ceea ce voi așterne în continuare și responsabilitate, am ales totuși și acest subiect. Din respectul de sine despre care am vorbit în postarea anterioară. Și ca exemplu pentru oricine dintre voi cei care citiți, indiferent în ce rol vă aflați.
Fără respect, nu cred că poate exista o relație și cu asta cred că majoritatea dintre noi suntem de acord, diferențele apar în felul în care îl definim sau poate mai mult, cum îl înțelegem fiecare dintre noi.
Relația psihoterapeutică este una deosibită de orice altă relație, o relație apropiată, fără a fi una de prietenie, într-o separare care are legătură cu gradul de separare pe care fiecare dintre noi l-am atins în propria viață, indiferent de ce parte a relației suntem.
Desigur că respectul față de psihoterapeut începe cu respectul de sine, căci nu putem respecta o altă persoană mai mult decât ne respectăm pe noi înșine. Desigur și că respectul pe care psihoterapeutul îl arată celui din fața lui depinde direct proporțional de gradul propriu de autocunoaștere și dezvoltare, de parcurgere a propriilor experiențe de viață pentru integrarea lor corectă în istoria proprie și într-o adecvare a piesei de puzzle potrivite în tabloul mai larg al vieții și interacțiunii.
Este în responsabilitatea psihoterapeutului să își niveleze și să își dezvolte respectul de sine prin acordarea timpului, spațiului și încadrarea lor în granițe clare prin care să se diferențieze de ceilalți, astfel încât să funcționeze dintr-un cadrul corect în munca pe care o desfășoară. Dar este de asemenea „bombardat” de percepții greșițe, idei preconcepute, nu disparate ci încă puternic ancorate social despre ceea ce „ar trebui” să fie și „să facă” în acest rol. Să nu mai vorbesc de abordarea, care, din păcate, încă există și ea, conform căreia este „un rol fără sens” ușor de preluat de un prieten, familie sau orice cititor mai dedicat de căți de psihologie și de dezvoltare personală sau de cursuri mai scurte sau mai lungi de consilier, coach etc.
Respectul de sine este constructul care cred că ne permite să ne privim pe noi înșine corect dar care se dezvoltă o dată cu propria capacitate de a vedea corect lumea, viața, pe ceilalți ieșind din defense și victimizări, asumându-ne propriile neputințe, greșeli, puncte slabe și lucrul față de acestea. De ce? Doar pentru o viață mai bună. Atât ar trebui să fie suficient. Dar el depinde desigur de gradul de informare și cunoaștere și sursele acestora însă și de capacitatea de obiectivare și diferențiere fără de care cunoașterea contribuie doar la adâncirea în propriile idei precncepute menținănd defense și tipare nefuncționale, ca sa nu spun chiar patogene, uneori.
Dar din nou, de câte ori ne privim pe noi înșine cu ochii obiectivi ai observatorului într-o atitudine atât de critică încât să fie constructivă, să ne vedem corect și asumat?
Ce ne-ar putea atrae atenția că suntem pe un drum greșit? Efectul comportamenteleor noastre. Generalizarea unor efecte cum ar fi: relați idisfuncționale, dificultăți de integarre, adapatre, sentmente puternice că suntem neînțeleși sau neacceptați. Sunt doar câteva repere care ne pot ducespre abordarea corectă.
Pentru o viață mai bună, trăită conștient și implinită,
Cu respect!