Psihoterapia este despre ghidare nu despre sfaturi. Psihoterapeutul nu este un specialist în viața nimănui cu excepția lui însuși. În viața sa poartă responsabilitatea propriilor decizii. În ceea ce privește viața tuturor oamenilor cu care interacționează din acest rol nu poartă resposabilitatea deciziilor lor. Psihoterapeutul poate să vadă implicațiile pe care o decizie ar putea-o avea ca și posibilitate, uneori ca probabilitate și chiar certitudine însă va transmite ceea ce vede, și asta în anumite situații. Dar nu poate impune luarea sau abandonarea unei decizii pe care persoana o dorește. Felul în care abordează ceea ce constată depinde în anumite privințe de formarea pe care o are dar ca și principiu general nu are dreptul să intervină în parcursul vieții persoanei.
Adesea psihoterapeutul este cu un pas înaintea persoanei din fața lui cu privire la ceea ce înțelege despre situațiile prezentate. Și aceasta din cel puțin două motive: obiectivitatea pe care o are; este în afara situațiilor prezentate, exact așa cum clientul nu este, coroborat cu informațiile și cunoștințele, dezvoltarea sa personală și profesională care sunt la fel de importante.
Dar pasul său în față față de client este necesar pentru a ghida corect și nu pentru a transmite brut ceea ce cunoaște. În absența pregătirii necesare, parcurgerii etapelor spre aceasta, dezvăluirea psihoterapeutului fie va fi trecută cu vederea, neînțeleasă de către client, fie, mai grav, va genera rezistențe și activarea unor mecanisme de apărare (vechi și obișnuite față de situații resimțite „periculoase”) care va îngreuna cursul schimbării. În acest parcurs terapeutic, persoana vine cu mecanismele sale, rezistențele conștiente și, cel mai adesea inconștiente, care înfrânează și chiar blochează schimbarea chiar și atunci când declarativ clientul asta își dorește. Lucrul cu rezistențele este cel mai dificil și chiar dureros, deoarece pe parcursul lui clientul poate simți neînelegere, judecare, respingere, nesusținere. Și aceste trăiri sunt efectul rezistențelor proprii adânci și întipărite.
Dar sunt și situații în care clientul vine în psihoterapie din alte motive: să-i demonstreze lui însuși sau altor persoane că nu are nimic sau că problema pentru care vine nu este la el sau că situația lui este fără soluție. Când este vorba despre aceste motivații, întregul comportament al persoanei este direcționat spe aceste obiective și orice intervenție va fi preluată și interiorizată iar uneori interpretată doar în măsura și modul în care se potrivește acestor obiective.
Metodele pe care le folosește psihoterapeutul au ca scop clarificarea a ceea ce trăiește clientul, sprijinirea în a avea alte perspective care să lărgească viziunea asupra situațiilor analizate dar și să provoace adoptarea a noi modalități de abordare a acestora. Un alt scop al lor este direcționarea spre identificarea și accesarea altor resurse din alte zone interioare de a aborda situațiile de viață și, nu în ultimul rând întărirea acelor modalități specifice, proprii și stabile pe care se pot grefa schimbările.
La nivel relațional, psihoterapeutul nu îi va spune clientului să ia o decizie sau alta, dar îi va arăta ce opțiuni se întrevăd din postura lui cu deschiderea, acceptarea și cunoașterea faptului că pot fi și altele la care clientul să ajungă punându-se în contact cu aceste exemple, rolul lor find unul de a stimula abordarea situațiilor din propria postură. Astfel clientul va fi stimulat să contribuie prin aportul propriu și nu va fi beneficiarul pasiv al opțiunilor pe care specialistul din cunoașterea lui le oferă.
În cele din urmă, specialistul nu oferă soluții. Psihoterapeutul oferă suport în găsirea lor, sprijin în analiza de sine care conduce spre clarificarea soluțiilor posibile, suport în implementarea deciziilor și în înțelegerea consecințelor acestora și, de multe ori sprijin în analiza consecințelor care apar după implementarea soluțiilor.