Notiunea de normalitate este una cu acceptiune relativa deoarece variaza in functie de mediul socio-cultural. Consider ca, din punct de vedere al dezvoltarii psihologice, normalitatea trebuie considerata în stransa legătură cu noţiunea de sănătate, deoarece în absenţa acestei raportări riscăm să intrăm în dezbateri care au la bază semnificaţii date de reprezentări personale, construite în baza proprilor experienţe de dezvoltare, a modelului familial. Ori acesta abordare conduce la creşterea dificultăţii de a realiza o delimitare mai strictă şi în scop psihodiagnostic şi terapeutic. Este adevarat ca experienţa subiectivă şi modelul familial şi social amprenteaza individualitatea si intotdeauna tinem cont de aceste aspecte insa nu vorbim despre normalitate prin prisma propiului subiectivism
Sănătatea psihologică se referă la capacitatea de a tolera stres şi tensiuni, de a organiza un plan de viaţă conform dezvoltării biologice care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor, capacitatea de adaptare permanentă a propriilor aspiraţii la sine şi la grup, capacitatea de a se identifica şi diferenţia de ceilalţi.
Pentru a intelege normalitatea este bine adesea sa ne referim la antonimul acesteia, respectiv la conceptul de anormalitate. Astfel, anormalitatea este considertă în diferite accepţiuni, auzind în jurul nostru depre persoane „anormale” sau „cu probleme”, dar şi despre „devianţă”, „handicap”, iar în ultimii ani se preferă sintagma de „persoană aflată în dificultate”, toate acestea reprezentând o abatere de la un optimum funcţional stabilit pe criterii statistice (majoritatea faţă de minoritate) sau filozofice, referindu-ne aici la corespondenţa cu norma, cu idealul.
În contextul celor exprimate anterior când vorbim despre normalitate în dezvoltarea psihică şi psihologică trebuie să ţinem seama de următoarele:
-
- Dezvoltarea umană are o evoluţie în etape în etape, influenţate de ereditate, mediu, educaţie, ponderea influenţei acestora fiind un subiect controversat încă.
- Particularităţile de dezvoltare individuală variază pe o axă a corei poli sunt reprezentaţi de normalitate şi anormalitate,
- Aspectele de normalitate şi anormalitate sunt stabilite pe criterii statistice şi raportare la normă, vorbind aici de norma statistică ce are o accepţiune din punct de vederea cantitativ mai mult decât calitativ. În general noţiunea de normalitate este legată de adaptarea socială iar din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem şi să acceptăm variaţiile culturale, social de la o populaţie la alta.
Este destul de dificil de apreciat unde începe şi unde se termină normalitatea singura soluţie de înţelegere fiid informarea cu privire la repere ale dezvoltării, extrase din studii, cercetări care au făcut analize longitudinale ale fiinţei umane în contextul existenţei sale socio-culturale şi urmărind modificările fiziologice şi psihologice care apar.
Cert este că normalitatea dezvoltării propriului copil reprezintă o problemă care îi preocupă adesea pe părinţi, ceea ce am constatat în exprienţa mea de până acum când, de la varste mici ale copiilor, părinţii vor să cunoască dacă aceştia se dezvoltă „normal” şi dacă nu, ce pot să facă în acest sens. Acest lucru îl consider îmbucurător pe de o parte exprimând interesul pentru o dezvoltare psihologică sănătoasă care să se asocieze uneia biologice sănătoase însă trebuie să avem grijă care este limita până la care ne îngrijorăm.
În general am fost întrebată sau consultată în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării intelectuale dar şi cu privire la „normalitatea” diferitelor comportamente cum ar fi:
-
- copilul este retras în prezenţa persoanelor mai puţin cunoscute sau străine şi creeză părinţilor o jenă legată de relaţionare ,
- copilul face crize de afect la separarea de părinţi (în special de mama) sau am întâlnit o situaţie în care băieţelul de 5 ani, deşi frecventa grădiniţa de 2 ani avea aceeaşi dificultate de despărţire de mama dimineaţa,
- copilul prezintă opoziţionism marcant şi agresivitate ridicată, aceste aspecte determinând adesea nîntrebări din partea părinţilor cu privire la normalitatea dezvoltării sale,
- este prea agitat, doarme puţin şi prost şi este extrem de reactiv emoţional la situaţii banale.
În toate aceste situaţii părinţii au simţit nevoia consultării unui specialist iar rolul psihologului este de a evalua situaţia şi a releva atât particularităţile de vârstă cât şi pe cele individuale, de a include această evaluare în cadrul unui sistem în care funcţionează copilul -familia, iar pentru copilul mai mare grădiniţa sau şcoala reprezintă factori la fel de importanţi. Comportamentele sau problemele cu car vin părinţii sunt astfel analizate stabilindu-se ori modalităţile cele mai potrivite pentru schimbarea lor, ori dacă ar trebui acceptate ca atare de către prinţi. Aceasta deoarece există aspecte care nu se pot schimba solicitându-ne capacitatea noastră adaptativă pentru a le putea integra în propriu stil de viaţă, sistem de valori şi familial sau social.
În principal, ceea ce am constatat de fiecare dată este nevoia şi eficienţa ridicată a informării, o persoană informată fiind o persoană pregătită cel puţin pe jumătate să facă faţă situaţiei.
Psiholog clinician principal
Claudia Borza