Furtul

    Furtul  este însuşirea cu intenţie a unui bun străin.

     ! Nu se poat vorbi de furt decât după dobândirea clară a noţiunii de proprietate de către copil şi a dezvoltării conceptelor de „bine” şi „rău” cu toate implicaţiile sale socio-culturale. Copilul trece în mod natural printr-o perioadă în care totul îi aparţine, el înţelegând ce înseamnă a-l priva de ceva, „a-i lua ceva lui” dar neînţelegând ce înseamnă că el „ia ceva cuiva”. Abia după vârsta de 6-7 ani, o dată cu dezvoltarea socializării, conduita de furt poate fi numită astfel. 

     ! Locul furtului este la început în casă, în familie: copilul mic fură de acasă (dulciuri, bani), la început de la membrii familiei, apoi cercul lărgindu-se şi la alte persoane (vecini, colegi, etc.).

     ! Obiectele furate la început sunt sunt semnificative pentru solicitările copilului (bomboane, mâncare, jucării), apoi devin utilitare (bani, cărţi, etc).

     Cauzele comportamentului:

1. La vârste mici (1-3/4ani) comportamentul copilului de a lua ce nu îi aparţine nu are semnificaţia de furt. Ei nu diferenţiază între ce este al lor şi ce nu le aparţine. O altă cauză a acestui comportament la copilul mic este nevoia de căutare, de stabilire a propriei identităţi. 
2. De la vârsta de 6 ani şi până la adolescenţă copiii care îşi însuşesc ceea ce nu le aparţine ştiu ce fac. Conştiinţa lor s-a dezvoltat suficient pentru a fi responsabil de faptele sale. În acest caz problemele emoţionale sau relaţionale sunt la baza comportamentului:
3. singurătatea şi lipsa de atenţie pot fi cauze le acestui comportamet –copilul poate să simtă o lipsă de apropiere de familie sau de atenţie din partea părinţilor,
4. presiunea grupului din care face parte,
5. nestructurarea clară a normelor morale şi sociale şi neînţelegerea lor,
6. la copilul mic poate avea şi semnificaţia de dreptate –când se simte nedreptăţit şi îşi face singur dreptate,
7. dificultăţi de a se încrede în alţii, de a lega relaţii apropiate şi care îi dau ce are nevoie,

     Cauzele furtului pot fi şi de natură patologică şi atunci comportamentul apare ca un simptom în tulburările isterice sau în incapacitatea copilului de a achiziţiona valori morale. (de ex. cleptomania – tendinţa patologică de a fura fără a urmări un profit). (Gianina Cucu Ciuhan în Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Editura SPER, Bucureşti, 2001).

     Intervenţii:

1. 1. programe de instruire a părinţilor în vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă comportamentului copilului,
   2. consiliere/psihoterapie  individuală a părinţilor în vederea identificării metodelor educative cele mai eficiente în funcţie de cauzele comportamentului copilului,
   3. psihoterapie individuală adresată copiilor, atunci când furtul este cronic.

     Sfaturi pentru părinţii care se confruntă cu comportamentele de furt din partea copiilor:

1. 1. Îndrumarea corectă a copilului în funcţie de vârsta sa şi capacitatea de înţelegere a faptelor. În acest caz părintele poate mustra copilul şi se va asigura că nu a determinat el însuşi o astfel de reacţie.
   2. Să avem grijă ca disciplina să nu fie de fapt umilire a copilului.
   3. Să îl informăm pe copil ce înseamnă furtul şi care sunt implicaţiile lui şi să ne asigurăm că a înţeles. 
   4. Părinţii îl pot ajuta pe copil să plătească obiectul furat sau să îl returneze.
   5. Trebuie să acordăm mai multă recunoaştere copilului, mai multă atenţie şi valoare.
   6. Evitarea culpabilizării exagerate şi a moralei excesive.
   7. De asemenea, este importantă evitarea etichetării (de ex. „hoţ”)
   8. Accentuarea comportamentelor şi pozitive ale copilului.