Pierderea și doliul

Pierderea și doliul

Ce este doliul?

     Pierderea unei persoane dragi reprezintă un moment de cotitură a propriei vieţi, a fiecăruia dintre noi, fiind moment de reevaluare personală conştientă, a vieţii noastre, a concepţiilor, convingerilor şi propriului sistem de valori. Poate fi și un moment în care începem un drum al chinului şi coşmarului, de afundare în negura distrugerii. Căci asemeni psihoterapiei, numai moartea şi mai ales şocul morţii cuiva drag poate produce o restructurare a  personalităţii, uneori rapid şi cu efecte covârşitoare. 

     În faţa pierderii putem învăţa iertarea, reorganizarea valorilor, accesarea resurselor uneori nebănuite a se afla în noi pentru o repoziționare în viaţă sau chiar o redefinire a vieţii. Sau putem să ne cufundăm în depresie, să descoperim ura, să simţim tot mai mult un sentiment de pierdere interioară care ne face să ne fie tot mai greu să ne organizăm viaţa chiar dacă timpul trece. Toate acestea sigur încep să se cristalizeze după o perioadă imediată pierderii, o perioadă de zdruncinare interioară, bulversantă şi însoţită de sentimente diferite. 

     Doliul este expresia emoţională a experienţei pierderii unei persoane importante  din viaţa cuiva. În mod general, doliul se manifestă prin tristeţe, deprimare, plâns, neputinţa de a te bucura de evenimente care altădată erau plăcute, retragere socială.

      Toate acestea formează o stare depresivă a cărei intensitate depinde de mai mulţi factori: individuali  (proprii persoanei care traversează perioada de doliu, respectiv temperament, reactivitate emoţională, antecedente personale legate de deces, istoria de viaţă), semnificaţia dată pierderii (cât de apropiată ți-a fost persoana pierdută), anticiparea/surpriza pierderii.

     Adaptarea la pierdere este un proces și prin urmare necesită timp iar în acest timp trecem prin câteva etape care se derulează pentru o revenire a noastră. 

    1. Imediat în urma unei pierderi, mai ales dacă ea este neașteptată, ne confruntăm cu negarea. Ea  reprezintă refuzul de a accepta pierderea, deoarece atașamentul pe care îl avem, importanța obiectului pierderii este foarte mare. Și vorbesc de obiect al pierderii deoarece adesea acest proces este trăit și dacă pierdem nu doar o persoană importantă, dragă dar și un obiect – un loc de muncă, o casă, orice este semnificativ pentru noi. Negarea se manifestă ca un blocaj emoţional şi cognitiv, nu putem accepta şi înţelege cele întâmplate. Negarea se manifestă prin refuzul acceptării evenimentului (decesului de exemplu), uitarea selectivă sau prin negarea semnificaţiei pierderii  (te comporți ca și cum  nu suferi și „totul este în regulă” sau c vrei să transmiți că înțelegi rațional situația, nu este nimic de făcut și emoțiile nu își au locul).
    2. După o perioadă mai mare sau mai mică de timp apare însă revolta, furia. Ea se instalează treptat pe măsură de mecanismul negării îşi pierde puterea în faţa realităţii covârşitoare. Aceasta este legată de sentimentul trăit al nedreptăţii că ai fost părăsit şi al frustării şi neputinţei că nu poţi modifica situaţia. În această fază ne spunem „De ce mi se întâmplă asta?” sau „De ce tocmai mie?” ori „De ce tocmai acum?”. În această fază neajutorarea şi panica ajung cote înalte. Exprimarea acestei emoții dar și conștientizarea ei, ajută la trecerea în etapa următoare a procesului și aceasta vine după un timp de furie.  
    3. Depresia urmează furiei și se manifestă prin simptome specifice așa cum este cunoscută și ca afecţiune de sine stătătoare, cu manifestări specifice (vezi Depresia). Doar că în această situație este o depresie reactivă la pierdere și rolul ei este de readaptare, reechilibrare și astfel, este chiar necesară în procesul reconstrucției personale. Acceptarea perioadei depresive, exprimarea emoțiilor și susținerea manifestărilor ei cu grijă, apropiere, de alte persone de suport (familie, prieteni, psihoterapeut) asigură depășirea acestei faze. În situaţa în care timpul trece iar manifestările tipic depresive nu scad în intensitate sau chiar se amplifică, putem asista la instalarea unei tulburări depresive, fiind nevoie obligatoriu de intervenţia specialiştilor (medic psihiatru şi psiholog). 
    4. Însă parcurgea  și traversarea etapei precedente, cu scăderea în timp a stărilor și celorlalte simptome asociate (retragere, însingurare, lipsă de energie, insomnii, dificultăți de desfășurare a activităților obișnuite) conduce la următoarea etapă de a procesului de reechilibrare, respectiv acceptarea. Ea este  ultima etapă, în care acceptăm pierderea ca una definitivă. Acum începe procesul vindecării şi restructurarea şi reorgaizarea vieţii personale.

     În situaţia în care decesul apare ca o experienţă neaşteptată putem menţiona şi fază de şoc, anterioară fazei de negare. Acesta este un mecanism de apărare care protejează permiţându-ne să ne comportăm o perioadă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

     Parcurgerea acestor etape ale doliului, prezentate anterior, este normală şi sănătoasă pentru psihicul nostrue, ajutând la depăşirea evenimentului traumatic. Această parcurgere mai este cunoscută şi sub denumirea de „travaliu de doliu”, expresie care pune împreună două concepte fundamentale cu privire la viaţă: naşterea şi moartea, travaliul fiind asociat cu o naştere iar doliul, evident cu moartea. 

     Poate nu întâmplător trecerea prin acest proces este o necesitate pentru adaptarea şi reechilibrarea unui om, însănătoşirea fiind una dureroasă, travaliul este dureros dar precede naşterea, de aici optimisumul legat de reuşita acestui proces. De asemenea ca şi ritualurile tradiţionale asociate decesului, realizarea travaliului de doliu are ca scop separarea, desprinderea de persoana care ne-a părăsit sau obiectul pierderii, este un proces de încheiere absolut necesar pentru a putea începe ceva: o viață nouă diferită, fără persoana sau obiectul pierdut.

     Parcurgerea acestui proces înseamnă o muncă emoţională şi cognitivă pe care adesea o parcurgem fiecare cu ajutorul apropiaţilor şi disponibilizându-ne resurse interioare uşor accesibile dar care uneori, pentru anumite persoane sau în anumit situaţii devine dificilă astfel că este nevoie de un sprijin specializat (psiholog, psihoterapeut). Scopul acestui demers este alinarea rănilor sufleteşti, vindecarea şi disponibilizarea pentru reorganizarea vieţii fără persoana pierdută. 

     Netraversarea acestei perioade sau fixarea într-una din etapele prezentate anterior (fixare înseamnă imposibilitatea de a trece mai departe) conduce la patologie comportamentală, emoţională, cognitivă. Atunci este nevoie de intervenție specializată deoarece ne afectează viața și funcționarea împlinită și evolutivă.

Ce simptome pot să apară pe parcursul procesului vindecării:

     Doliul psihologic se manifestă în mod normal printr-o serie de gânduri, emoţii şi comportamente specifice ca:

    • negarea, confuzia, gânduri obsedante în legatură cu persoana pierdută, obiectul pierdut,
    • tulburări de somn, coşmaruri, 
    • tulburări de apetit, 
    • izolare socială,
    • evitarea reamintirii persoanei sau vizitarea şi îngrijirea mormântului şi a obiectelor preferate de cel pierdut,
    • hiperactivitate, nelinişte, 
    • plâns,
    • frecvent apar senzaţii somatice ca şi crampele stomacale, durerile toracale, hipersensibilitatea la zgomote, respiraţie sacadata, scăderea tonusului muscular,  fatigabilitate,
    • simptome specifice depresiei (tristețe acută și prelungită, retragere, însingurare, lipsă de energie și de interes pentru activități care în trecut erau plăcute, sentimentul de lipsă de sens al vieții).

     Cum se intervine

     În situaţia traversării dolilului este foarte important sprijinul din partea persoanelor apropiate. Încurajarea, înţelegerea, sprijinul emoţional  dublat de impulsuri optimiste şi susţinerea schimbării comportamentului acordate de apropiaţi sunt un suport benefic.  

     Persistenţa simptomelor pe perioade mai lungi şi afectarea tot mai serioasă a vieţii cotidiene sunt puse în general pe seama legăturii mai strânse cu persoana pierdută. Ca urmare a unei astfel de interpretări putem înţelege greşit comportamentele exagerate sau prelungirea excesivă a diferitelor etape ale acestui proces. 

     Astfel dacă sprijinul, susținerea, încurajarea nu dau rezultate și nu conduc spre faza de accepare, atunci este un semn că persoana este blocată într-o fază anterioară, și este necesară intervenția specializată (medic, psiholog, psihoterapeut). 

     Medicul poate susține printr-o terapie medicamentoasă depășirea emoțiilor asociate. Psihologul poate realiza o evaluare psihologică clinică pentru a înțelege sursele blocajului într-o etapă și nedepășirea ei. Se procedează la evaluare deoarece blocajul are legătură cu o vulnerabilitate mai vechie sau a activat un proces disfuncțional mai vechi peste care acum persoana nu poate trece. Scopul evaluării psihologice este orientarea cu recomadări specifice spre demersul psihoterapeutic, sau cel de consiliere necesar ieșirii din blocajul produs. 

     Psihoterapeutul va sprijini persoana îndoliată să găsească modalităţile potrivite ei înșişi pentru a supravieţui pierderii. Cu spijin terapeutic persoana va învăţa cum să îşi continue viaţa, va învăţa să aşeze la locurile lor trecutul şi viitorul, să redescopere valorile importante pentru viaţa sa sau scopuri noi. Uneori va trebui să înveţe cum să se separe de cel pierdut. 

     Există câteva situaţii în care intervenţia terapeutică este absolut necesară:

    • prelungirea perioadei de depresie mai mult de 6 luni, cu accentuarea acesteia în loc de diminuarea în timp a simptomatologiei depresive (tristeţe, izolare, plâns, insomnii, coşmaruri, culpabilitate persistentă şi o stimă de sine scăzută),
    • imposibilitatea persoanei de a-şi aminti de cel pierdut, după mult timp fără manifestări emoţionale intense (plâns zbuciumat, în crize),
    • impulsuri auto-distructive, imitarea compulsivă a persoanei pierdute, tristețe intensă care apare în aceeași perioadă a anului, 
    • fobie legată de moarte sau de îmbolnăvire, mult timp după pierdere,
    • tendinţa de a se izola şi luarea de decizii drastice – negative – de a-şi schimba radical viaţa,
    • imposibilitatea desprinderii de lucrurile persoanei decedate.